VALENTIN KRASNOGOROV

 

 

 

 

IUBIRE PÂNĂ LA PIERDEREA MINȚILOR

Comedie nebună în două acte

 

Traducere din limba rusă: Ananie IVANOV (ROMÂNIA) (2021)

 

 

AVERTISMENT: Toate drepturile de autor sunt protejate de legile Rusiei, de legislația internațională și aparțin autorului. Sunt intezise editarea și reeditarea, multiplicarea, reprezentarea publică, prezentarea specatolelor înregistrate pe internet, ecranizarea, traducerea în limbi străine, introducerea modificării textului piesei la punerea ei în scenă (inclusiv modificarea denumirii piesei) fără permisiunea scrisă a autorului.

 

 

 

 

 

Contacte:

Valentin Krasnogorov

WhatsApp/Telegram   +7-951-689-3-689

      (972)-53-527-4146, (972) 53-52-741-42

e-mail:        valentin.krasnogorov@gmail.com         

site: http://krasnogorov.com/

     https://www.facebook.com/krasnogorov.valentin

 

Ananie IVANOV   (ROMÂNIA)

ananieivanov@yahoo.com

 

 

 

 

 

 

 

© Валентин Красногоров

 

 

 

 

 

 

 

ADNOTARE:

 

Bărbatul, suferind de pierderea memoriei, apare la doctor cu rugămintea de a fi ajutat. Doctorul încearcă să clarifice simptomele și cauzele afecțiunii., dar în zadar: răspunsurile bolnavului sunt într-atât de contradictorii, încât este imposibil să se obțină de la acesta  vreo informație utilă. Spre fericirea medicului, acesta reușește să o găsească pe soția bolnavului. Ea dă toate răspunsurile în mod clar și convingător, însă din afirmațiile ei rezultă că și medicul suferă de pierderea memoriei. Situația devine tot mai complicată în momentul când apare o altă femeie care declară că și ea este soția celui bolnav. Situația devine cu totul absurd. Doctorul ajunge în situația vecină cu nebunia. Această comedie dinamică și amestecată se dezvoltă în mod viu, terminând cu un deznodământ neașteptat. Piesa a fost pusă pe scenî de multe teatre din Rusia și din străinătate.

Această comedie a fost montată în peste 90 de teatre din diferite țări. 3 bărbați, 2 femeie. Interiorul.

 

 

 

 

 

 

CUVÂNT ÎNAINTE DIN PARTEA AUTORULUI

 

”Iubire până la pierderea minților” – este una dintre cele mai ”ușoare” comedii scrise de mine. Ea are un conținut vesel, dinamic, cu subiect misterios, motiv pentru care este îndrăgită de teatrei. Totuși – și aici avem un paradox – spectacolele montate pe acest text nu mă mulțumesc întotdeauna, deși se bucură de succes și se mențin mult timp în repertoarul teatrelor. S-ar părea că punerea în scenă  a acestei piese ”auto-jucate” nu prezintă nici un fel de greutăți, cu toate acestea apare faptul că această comedie nu e într-atât de ”ușoară”, e destul de intelectuală, iar pentru interpretarea ei se impune improvizarea liberă, simțul umorului și talent comic. Din păcate, materialul de categoria a doua, de care inundă teatrele noastre, i-a făcut pe actori să fie atrași de reprize șocante și glume de o factură inferioară., de comedii aiurite și lipsite de înțelegerea faptului, conform căruia comedia, mai mult decât orice alt gen, solicită din partea actorilor o muncă serioasă și dedicată.

 

Îmi place să scriu comedii, deși conducătorii teatrelor pun la îndoială acest gen. ”Am fost nevoit să montez această comedie” – recunoaște fără să vrea un bine-cunoscut regizor. N-ai ce-i face, trebuie să pui în scenă și comedii” – răsuflă al doilea. Și, într-adevăr, ce să-i faci? ”poporul plătește – el vrea să râdă…” În ciuda acestui fapt, spectatorii și directorii teatrelor , spre deosebire de criticii de teatru și regizorii, iubesc o bună comedie – acest gen în aparență facil, dar, pe fond, fiind cel mai intelectual, ” o artă înaltă de sfărâmare a iluziilor” (B.Show) Nu în zadar, Anixt  a numit comedia  ”jocul forțelor intelectuale, care îi conferă omului sentimentul libertății interioare”, remarcând faptul că  ”în asta constă fibra bucuriei, care ajunge artă”. Cele mai mari realizări, dramaturgia rusă (Griboedov, Ostrovskiy, Cehov) le-a obținut tocmai în acest gen.

”Iubire până la pierderea minților”- este o comedie înflăcărată, dificilă. La diferite teatre ea are leit-motivul propriu al punerii în scenă. Unii au montat piesa, arătând cum niște oameni cumsecade și simpatici pot aluneca cu ușurință pe calea escrocheriei și diverselor mașinațiuni, alte teatre au pus accentul pe spiritul de sacrificiu feminin, arătând cum, indiferent de vârstă, chiar și cea înaintată, poți găsi iubire și înțelegere, pe când a treia categorie de teatre – a prezentat pur și simplu modul  cum pot oamenii minți, frumos și inspirat. În piesă, printre altele, este atinsă  și tema pasiunii pentru jocul de cărți. Pușkin și Dostoievski au consacrat acestei pasiuni o proză pătrunsă de dramatism (”Dama de pică”, ”Jucătorul”), iar Gogol i-a dat aceleiași teme  în ”Jucătorii” o tratare comică strălucitoare  și încărcată de semnificații multiple și cu totul inutile ( cu toate acestea nelipsită de sensuri.)

 

 Comedia apare mereu hiperbolizată și cu mult mai dinamică în comparație cu viața cotidiană, în ea totul este condensat, concentrat, neputând aștepta de la ea asemănarea deplină cu viața. În acest caz, comedia ar fi fost plictisitoare.

Se consideră că piesele se scriu și se joacă pentru spectatori. Este, într-adevăr, așa. Dar pentru mine ar fi fost tot atât de important să știu că este jucată cu bucurie și interes de înșiși actorii. Se pare, că s-a reușit în această privință.

 

 

DIN RECENZII:

 

Printre numeroase piese ar fi greu, la drept vorbind, să scoți în evidență o comedie contemporană, cu subiect acut. Fără bulendre și lovituri ”sub centură”. Premiera piesei ”Iubire până la pierderea minților” – este o reușită convingătoare. Autorul piesei, Valentin Krasnogorov, este un cunoscut maestru al subiectelor acaparatoare, care îți dau multă bătaie de cap. Dialogurile vii, precum și acțiunile de pe scenă, tot atât de vii, amintind de jocurile sportive pătimașe: actorii schimbându-și replicile, se contrează și apoi iarăși trec la atac. Spectatorilor nu le rămâne decât ca între exploziile de râs, să urmărească acțiunile aflate în desfășurare. Uneori îți vine să te aperi cu vocea lui Kolobka: ”Nu-u mai înțeleg ni-i-mic”. Și d-abia când finalul neașteptat pune punctul pe ”i”, se clarifică cât de simplu a fost totul la drept vorbind.

Vera Novikova, ziaristă

 

S-ar părea că dramaturgia contemporană există… Ajungi la asemenea concluzie, văzând spectacolul cu piesa ”Iubire până la pierderea minților”. ”Comedia nebună” – este unica combinație de cuvinte posibilă, care caracterizează veridic, mai mult ori mai puțin, genul acestei creații. Un subiect încurcat până la neputință și un deznodământ neașteptat. Cât privește umorul, conform spuselor martorilor, în timpul primelor repetiții până și actorii nu-și puteau reține râsul.

Anna Mațipulo, critic de teatru

 

 

 

 

 

 

 VALENTIN KRASNOGOROV

 

 

 

 

 

 

 

 

IUBIRE PÂNĂ LA PIERDEREA MINȚILOR

Comedie nebună în două acte

 

MOTTO:

De la comedie trebuie să pretinzi nu tot felul de satisfacții, ci doar ceea ce îi este propriu.

                                    Aristotel

 

 

 

PERSONAJE:

                   DOCTORUL

                   MIHAIL

                   JANNA

                   MARINA

                   BĂRBATUL

 

Vârsta personajelor nu are importanță decisivă. E de la sine înțeles că pot avea în jur a 40 de ani. DOCTORUL și BĂRBATUL pot avea întrucâtva mai mult (ori chiar mai mult).  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Actul întâi

 

Cabinetul DOCTORULUI bine mobilat, amintind, mai degrabă, de o sufragerie stilată decât un spațiu medical sterilizat. În spatele mesei, într-un fotoliu confortabil, stă șezat însuși DOCTORUL – un bărbat în vârstă, bine îmbrăcat și foarte convins în propriile puteri. Intră BĂRABATUL.

 

 

VIZITATORUL: Doctore, sufăr de pierderea memoriei.

DOCTORUL: De când?

VIZITATORUL: Ce anume – ”de când?„

DOCTORUL: De când suferiți de pierderea memoriei?

VIZITATORUL (Se chinuie să-și amintească): Nu știu.

DOCTORUL: Bine. Adică este foarte rău. Dar vom îndrepta toată chestia asta. Important e că

ați venit tocmai la medicul potrivit. Vreau să spun – la medicul care vă face bine. Căci, vezi

dumneata, medici care să te vindece sunt tot mai puțini. Iar medici care să te facă bine nu mai

găsești. Așa că, haidem să procedăm cum se cuvine și să întocmim istoria bolii dumitale. (Se

 pregătește să introducă datele în calculatorul lui.) Așadar, suferiți de pierderea memoriei?

VIZITATORUL: De unde știți?

DOCTORUL: Adineauri mi-ai spus chiar dumneata.

VIZITATORUL: Așa? Îmi pare rău. În general, ascund acest fapt pentru a nu avea neplăceri.

DOCTORUL: Nu-ți face probleme, rămâne între noi. Secret medical. Numele dumitale?

VIZITATORUL: Numele meu? (Se chinuie să-și amintească) Am uitat.

DOCTORUL (Amabil): Stați liniștit, nu-i nimic grav. Ai asupra dumitale pașaportul ori alt

 document de identitate?

VIZITATORUL: Da, desigur. (Se caută prin buzunare.) L-am lăsat acasă.

DOCTORUL: La drept vorbind, îmi creați anumite probleme.

VIZITATORUL: Habar n-am, cum de s-a putut întâmpla. Îmi amintesc doar, că numele meu

 este foarte răspândit.

DOCTORUL: Să încercăm să ne amintim. Poate fi, bunăoară, Nikolai?

VIZITATORUL (Fără convingere): Se prea poate.

DOCTORUL: Ori Serghei?

VIZITATORUL: Nu știu.

DOCTORUL: Nici numele de familie nu-ți amintești?

VIZITATORUL: Nici pe acesta. Dumneavoastră, însă, fiți liniștit. Asupra mea trebuie să fie un bilet cu numele meu și adresa. Soția mea mereu îmi pune acest bilet în buzunar când ies din casă. (Se caută prin buzunare și găsește hârtia cu pricină. Solemn.) Iat-o, vedeți? Acum veți afla cum mă cheamă.

DOCTORUL (Desface hârtia și citește): Așa… Numărul telefonului… Iată și numele. ”Marina.”

 (Surprins) Dar acesta nu e numele dumitale.

VIZITATORUL: Sunteți convins?

DOCTORUL: Dumneata, nu? Doar ești bărbat!

VIZITATORUL: De unde știți? V-am spus eu așa ceva?

DOCTORUL: Dar dumneata singur nu știi despre asta?

VIZITATORUL: Că sunt bărbat? Dacă dumneavoastră susțineți asta, atunci vă cred.

( Reflectează.) Dacă e Marina – atunci nu e numele meu, dar al cui poate fi?

DOCTORUL ( Începe să dea semne de nervozitate.): Tocmai asta vreau să te întreb pe dumneata.

VIZITATORUL: Probabil, este numele soției mele.

DOCTORUL: Ce vrei să spui cu ”probabil”? Nu-ți amintești numele soției dumitale?

VIZITATORUL: Mă jigniți. Firește, îmi amintesc.

DOCTORUL: Atunci este ea ori nu?

VIZITATORUL: Bineînțeles că este vorba de ea. Adică de gingașă, blândă, afectuoasa și

 iubitoarea mea soție. N-o să mă credeți, dar mă cunosc cu ea din clasa întâi. Căci am învățat la

aceiași școală. Ah, doctore, oare vă mai amintiți de luna dumneavoastră de miere?

DOCTORUL (Neîncrezător.): Dar dumneata ți-o amintești?

VIZITATORUL: Și încă cum! Ah, ce vremuri au fost acelea! Fiecare denivelare de pe pielea ei

 Era încă acoperită de o anume taină, eram cuprins de emoția fiecărei  atingeri, iar fiecare noapte

 petrecută împreună mi se părea o veritabilă minune. O minune fără sfârșit. Oare vă mai amintiți

de toate acestea, doctore?

DOCTORUL (Oftează, cu simțire): Cine dintre noi nu-și amintește de aceasta?

VIZITATORUL: Mă credeți, dar luna noastră de miere continuă și astăzi.

DOCTORUL: Înseamnă că vă mai amintiți câte ceva, nu-i așa?

VIZITATORUL: Bineînțeles. Altfel aș fi cu totul un idiot. Din păcate, uneori mi se întâmplă să am și căderi. Unele lucruri dispar pur și simplu. Apoi se reunesc. După care, iar dispar. Iar reapar, Și iar dispar. Iar reapar. Și iar…

DOCTORUL: Am priceput. Reapar.

VIZITATORUL: Așa-i. Reapar. Dar, în general, am o memorie formidabilă.

DOCTORUL: Într-adevăr?

VIZITATORUL: Desigur. Îmi plac foarte mult literatura, filosofia, arte. L-ați citit pe Hegel?

DOCTORUL: Puțin.

VIZITATORUL: Vă amintiți ce frumos s-a exprimat în legătură cu arhitectură și sculptură?

DOCTORUL: Mm… Dar dumneata îți amintești?

VIZITATORUL: Firește. (Cu înflăcărare.) ”Concentrarea ideilor abstracte în domeniul plastic

produce acea fază a spiritului auto-iscoditor, în care acesta, îndepărtându-se de sine, se

 potențează în sfera cunoașterii figurative imanente în frumusețe”.

DOCTORUL: A spus Hegel așa ceva?

VIZITATORUL: Da. Dar ce-i?

DOCTORUL: Nimic, nimic… Poate îți amintești, totuși, cum  te numești?

VIZITATORUL: Cum mă cheamă?

DOCTORUL (Își pierde răbdarea.): Pe dumneata, desigur. Doar nu pe mine! N-ai putea să faci

 astfel încât să reapară cumva numele tău.

VIZITATORUL: Desigur. Mă cheamă… nu-mi amintesc.

DOCTORUL: Poate, n-ar fi rău să-i telefonăm soției dumitale și cu ajutorul dânsei  să-ți aflăm

 numele

VIZITATORUL: Bună idee.

DOCTORUL: Cine s-o sune: eu ori dumneata?

VIZITATORUL: Mai bine dumneavoastră. Altfel, ea va spune numele meu, iar eu îl voi uita din nou.

DOCTORUL (Se uită în bilet, formează numărul și vorbește la aparat): Bună ziua. Aș putea

vorbi cu Marina. Încântat. Vi se vorbește de la clinică. Aș dori să știu cum îl cheamă pe soțul

dumneavoastră. Da, înțeleg, întrebarea mea sună cumva straniu… Nu, nu glumesc și nici nu mă

 joc… Sunt doctor, iar numărul telefonului meu poate fi găsit în orice carte de telefoane…(Cu

voce seacă, apăsat.) Soțul dumneavoastră are probleme, pe care le cunoașteți bine… (Supărat.)

 Scuzați-mă,  dar necuviința apare atunci  când un om necunoscut este făcut necuviincios, fără o

 cauză anume.  Soțul dumneavoastră… (Convorbirea se încheie. DOCTORUL ascunde telefonul

 cu supărare.)

VIZITATORUL: Ei, ce-a zis?

DOCTORUL: Mi-a spus că ea nu are soț!

VIZITATORUL: Soția mea nu are soț? Ciudat.

DOCTORUL: Chiar că e ciudat.

VIZITATORUL: Și atunci cine poate fi?

DOCTORUL: Asta aș dori dă aflu de la dumneata.

VIZITATORUL: Dar de ce n-ați întrebat-o dumneavoastră?

DOCTORUL: Pentru că ea a oprit convorbirea. Iertați-mă, însă soția dumitale este o ființă destul

 de nervoasă.

VIZITATORUL: Probabil este nervoasă tocmai de aceea că nu are soț.

DOCTORUL: Dar ea este soția dumitale!

VIZITATORUL (Cu uimire): Corect. Spuneți-mi, pentru ce vă trebuie numele meu? Să înțeleg că asta poate ajuta la vindecarea mea?

DOCTORUL: Pentru stabilirea începutului bolii dumitale. Pentru a putea să încep observarea

dumitale. Să te pot trimite la efectuarea analizelor. Și pentru a putea să-ți trimit factura de plată,

naiba s-o ia1

VIZITATORUL: Factura de plată? În acest caz chiar că nu mi-l voi aduce aminte niciodată.

DOCTORUL: Cu dumneata poți să-ți pierzi mințile!

VIZITATORUL: N-o puneți la inimă. Fumați o țigară, relaxați-vă. Am niște țigări formidabile. Doriți? (Se caută prin buzunare.) Iată-le, luați-le pe toate.

DOCTORUL (Ia pachetul.): Acestea nu sunt țigări. Sunt cărți de joc.

VIZITATORUL: Cărți de joc? Cu atât mai bine. Hai să jucăm ceva, asta vă va relaxa.

DOCTORUL: Eu nu am timp pentru asemenea fleacuri. Și apoi, nici nu știu să joc.

VIZITATORUL: Vă învăț eu. (Face cu iuțeală cărțile, după care le împarte.) Să admitem că

Mizați cu zece euro pe dama de pică. Atunci…

DOCTORUL (Mașinal ia cărțile, însă, amintindu-și de condiția sa profesională, le aruncă pe

 masă): Te afli în cabinetul unui medic, nicidecum într-un cazinou! Ai uitat acest fapt? Eu sunt

 un medic cinstit, iar timpul  meu costă mult. Chiar foarte mult. Vreți să-mi pierd acest timp pe

 jocul de cărți?

VIZITATORUL (Fâstâceală): Scuzați-mă. (Strânge cărțile.)

DOCTORUL (Cu oboseală): Știi ceva? Hai să fumăm câte una. Deși, de fapt, m-am lăsat de mult de ele.

VIZITATORUL: Vă rog, serviți-vă.

DOCTORUL (Cu mirare): Dar acestea nu sunt țigări; este pașaportul. (Deschide pașaportul,

compară fotografia cu înfățișarea BĂRBATULUI. Cu satisfacție.) Într-adevăr, este pașaportul

dumitale!

VIZITATORUL: Ei, ce v-am spus? Am o memorie formidabilă.

DOCTORUL (Uitându-se la pașaport.): Da, dragă Mihail, în sfârșit am putut să ne cunoaștem.

 (Introduce datele acestuia în calculator.) Mihail… Kolokolcikov. Kolokolcikov – ești

dumneata?

MIHAIL: Dar cine altul?

DOCTORUL: Bine. Atunci să trecem la treabă. Spune-mi, pe rând, de necazurile dumitale.

MIHAIL (Hotărât): Ar fi și timpul. Sunt nemulțumit de dumneavoastră. Permanent vă achit

 sume mari de bani, iar când am avut necazul cu camionul care a trecut peste mine, n-ați catadicsit

 să mișcați un deget.

DOCTORUL: Mai întâi, până acum nu mi-ați plătit niciun bănuț, cu atât mai puțin sume mari

de bani. În al doilea rând, habar n-am avut că ai fost călcat de un camion.

MIHAIL: Curioasă amnezie. V-am trimis doar o scrisoare în legătură cu acest fapt, la care nici

 nu v-ați sinchisit să răspundeți.

DOCTORUL: Nu-mi amintesc de nicio scrisoare.

MIHAIL: Înseamnă că suferiți de pierderea memoriei. Lovitura  a fost puternică, consecințe

 grave. Erați pur și simplu obligat să întreprindeți neîntârziat măsurile necesare.

DOCTORUL (Continuă să introducă datele în istoria bolii.): Ați suferit mult?

MIHAIL: Partea dreaptă a fost grav avariată.

DOCTORUL (Introduce datele în istoria bolii): ”Partea dreaptă grav avariată”

MIHAIL: Și sparte ambele faruri

DOCTORUL (Cu interes): La cine a fost avariată partea dreaptă? La dumneata ori la camion?

MIHAIL: La camion, firește.

DOCTORUL: Dar ce ai suferit dumneata? Te-ai lovit la cap?

MIHAIL: Cum adică? La mine totul era în regulă. Nicio zgârietură..

DOCTORUL: Atunci pentru ce trebuia să întreprind neîntârziat măsurile necesare?

MIHAIL: Dar cine îmi va plăti compensația?

DOCTORUL: Compensația? Pentru ce? Doar n-am condus eu camionul?

MIHAIL: Nu, n-ți condus dumneavoastră. Însă sunteți agentul meu de asigurări. Când

intenționați să-mi plătiți pentru reparație?

DOCTORUL: Dragul meu, eu nu sunt agentul de asigurări. Eu sunt medic privat. Medic.

Înțelegi? Medic.

MIHAIL (cu uimire): Medic?

DOCTORUL: Medic, medic. (Îi sugerează cu calm și răbdare.) Dumneata ai venit la medic. La

 doctor, adică, și nicidecum la agentul de asigurări.

MIHAIL: Da, într-adevăr… Am uitat cu totul. Scuzați-mă.

DOCTORUL (Cu preocupare.): Presupun, că boala dumitale este foarte serioasă. Chiar foarte.

MIHAIL: Este vindecabilă?

DOCTORUL: Cum să-ți spun? Ai avut mare noroc că ai nimerit tocmai la mine. Alt doctor nu

te-ar vindeca pentru nimic pe lume.

MIHAIL: Da, ați mai spus asta.

DOCTORUL: Deci, asta îți amintești?

MIHAIL: Bineînțeles.

DOCTORUL: Asta-i bine. Dar, în general, îți amintești ceva?

MIHAIL: Îmi amintesc totul. Copilăria, școala, munca. Dar pot uita cu desăvârșire tot ce s-a

întâmplat cu mine cu o săptămână ori cu o oră în urmă. După care să-mi aduc imediat totul. Apoi

 să uit din nou. E groaznic.

DOCTORUL: Nu-i nimic, nu-ți face griji. Remediem noi totul.

MIHAIL: Cum se numește boala de care sufăr?

DOCTORUL: Este vorba de una din formele sclerozei. E greu de spus acum care anume dintre

 ele. Sunt multe. (Introduce datele în calculator.) Cum te simți din punct de vedere fizic?

MIHAIL: Normal.

DOCTORUL: Dar cum se comportă soția față de dumneata?

MIHAIL: Normal.

DOCTORUL: Când ai fost cu dânsa în raporturi intime?

MIHAIL (După o îndelungată reflexie): Nu-mi aduc aminte.

DOCTORUL (Cu desperare se apucă de cap): Dragul meu, ca să-ți spun cinstit, mi-e cam greu

cu dumneata. Îți propun dă facem o mică pauză.

MIHAIL: Pentru ce?

DOCTORUL: Pentru că am obosit. Și apoi a început să mă doară capul.

MIHAIL (Cu compătimire): Să vă dau o pastilă?

DOCTORUL (Răcnește): Nu trebuie! Înghite-o singur! (Pune stăpânire pe sine.) Scuzați-mă,

 am obosit cu adevărat. Unde ne-am oprit?

MIHAIL: Că ați propus să facem o mică pauză.

DOCTORUL: Ce pauză? A, da… Așteaptă, te rog, în sala de primire. Te voi chema.

 

MIHAIL se îndreaptă spre ieșire, dar se întoarce.

 

MIHAIL: Apropos de relații intime… Spuneți-mi, boala mea nu e contagioasă?

DOCTORUL: În general, nu. Deși… (Reflectă. Îi vine un gând neplăcut. Fața îi devine sumbră.)

De curând  s-a răspândit presupunerea că anumite forme de scleroză se pot transforma în viruși

și, prin urmare, pot deveni contagioși.

MIHAIL: Vreți să spuneți…

DOCTORUL (Îl întrerupe.): Dă-te mai departe de mine. (Își pune în grabă pe gură o legătură

 de tifon și se privește cu îngrijorare în oglindă.)

MIHAIL: Nu mi-ați răspuns la întrebare.

DOCTORUL: Dar lasă-mă măcar cinci minute în pace!

 

MIHAIL iese. DOCTORUL  ia de pe raft un dicționar gros de medicină și începe să-l răsfoiască

febril, după care îl aruncă într-o parte. Își toarnă din termos niște cafea, încearcă s-o bea, însă

 îl încurcă legătura de tifon. O scoate, soarbe cafea puțin câte puțin din ceașcă, liniștindu-se

 treptat. Observă pe masă biletul lăsat de MIHAIL și, privindu-l, formează un număr de telefon.

 

DOCTORUL: Alo? Marina? Scuzați-mă, sunt tot doctorul. Vreau să vă spun că, deși m-ați numit

un necuviincios, aveți o voce plăcută. Fleacuri. A fost o neînțelegere. Un pacient de-al meu

susține că ați fi soția lui. Mihail Kolokolcikov. Poftim?! Sunteți chiar soția lui? Dar mi-ați spus

că nu aveți soț. Scuzați-mă, n-am vrut să vă jignesc. A spune unei femei că ea n-ar avea soț nu

înseamnă să-i aduci insulte. Așa… Așa… Înțeleg. Înțeleg. Înțeleg. (Convorbirea se întrerupe.)

Nu înțeleg nici pe dracu.

 

Intră MIHAIL.

 

MIHAIL: Permiteți?

DOCTORUL (Își pune grăbit pe gură legătura de tifon): Vă rog.

MIHAIL (Se apropie de DOCTOR și-i spune la ureche cu jumătate de voce): Doctore, sufăr de

 pierderea memoriei.

DOCTORUL (Îndepărtând-se): Știu.

MIHAIL (Uimit): De unde știți?

DOCTORUL: Mi-ai spus asta chiar dumneata.

MIHAIL: Când?

DOCTORUL: Adineauri. Și mai înainte la fel.

MIHAIL: Cum aș fi putut să vă spun așa ceva, dacă vă văd pentru întâia oară?

DOCTORUL: Pe mine? Întâia oară?

MIHAIL: Și apoi, eu ascund de toți acest fapt. Taina aceasta o pot dezvălui numai medicului.

DOCTORUL: Eu chiar sunt medicul, naiba s-o ia de treabă!

MIHAIL (Încântat): Vorbiți serios? În sfârșit! Așadar, doctore, sufăr de pierderea memoriei.

 

DOCTORUL își toarnă din carafă apă în pahar, scoate o pastilă pe care o înghite.

 

MIHAIL(Îngrijorat): Nu vă simțiți bine?

DOCTORUL (Pune mâna în dreptul inimii): Da.

MIHAIL: Chiar sunteți medic?

DOCTORUL: Se înțelege.

MIHAIL: Atunci de ce nu vă simțiți bine? Numai bolnavii se simt rău, pe când doctorii se simt

 tot timpul bine.

DOCTORUL: Nu-mi respirați atât de aproape. Ce doriți de la mine?

MIHAIL: Eu? Nimic. Dumneavoastră singur ați venit aici; eu nu v-am chemat.

DOCTORUL: Eu – am venit singur? Dumneata nu m-ai chemat?

MIHAIL: Dragul meu, arătați îngrijorător de rău. De la ce o fi?

DOCTORUL (Ironic): Într-adevăr, de la ce o fi?

MIHAIL: Dumneavoastră trebuie să aveți grijă deosebită față de propria sănătate. Nu trebuie să vă îngrijorați. Vă voi ajuta.

DOCTORUL: Mulțumesc.

MIHAIL: Trageți aerul adânc în piept. Respirați ușor. Așa… Înghițiți pastila asta. Vă e mai bine?

DOCTORUL (Înghite pastila. Posomorât.): Mai bine.

MIHAIL (Așezându-se în fotoliul medicului.): Atunci poți pleca. Mă așteaptă alți pacienți. Invitați-l pe alt pacient din sala de primiri.

 

Zăpăcit, DOCTORUL  se îndreaptă spre ieșire, însă amintindu-și de ceva, se oprește.

 

DOCTORUL (Cu mânie d-abia stăpânită): Îl invit. Voi invita sanitarii care vă vor trimită, știți

 unde?

MIHAIL: Unde?

DOCTORUL (Răcnește.): Gura! Eu sunt doctorul, eu sunt doctorul, nu dumneata. Amintește-ți

asta, dracu s-o ia! (Se stăpânește cu mare greutate.) Scuzați-mă, eu trebuie să te vindec,

nicidecum să răcnesc la dumneata. Să continuăm convorbirea noastră. (Se așază pe locul său.)

 

Intră FEMEIA, foarte atrăgătoare și bine îmbrăcată.

 

FEMEIA: Bună dimineața.

MIHAIL (Bucuros s-o vadă.): Tu ești?

FEMEIA: După cum vezi, dragul meu.

MIHAIL: Ce bine, că ai venit.

 

MIHAIL și FEMEIA se îmbrățișează și se sărută.

 

FEMEIA: Îndreaptă-ți cămașa și aranjează-ți părul. Cum te simți.

MIHAIL: Minunat.

DOCTORUL: Îngăduiți-mi, cine sunteți?

MIHAIL: Este soția mea.

FEMEIA (Întinde DOCTORULUI mâna.): După cum știți deja, mă cheamă Marina. Marina

Kolokolcikova.

DOCTORUL: Îmi pare nespus de bine.

MARINA: Când m-ați sunat, eram prin apropiere. Așa că am hotărât să trec pe aici.

DOCTORUL: Și ați făcut foarte bine.

MARINA: Nu v-am deranjat cumva?

DOCTORUL: Dimpotrivă, puteți chiar să mă ajutați. S-au adunat numeroase chestiuni, la care

aș dori să primesc un răspuns cât se poate de limpede.

MARINA (Către MIHAIL): Dragul meu, așteaptă-mă nițel în sala de primiri, după care

vom pleca împreună acasă. (Îl însoțește până la ieșirea din cabinet, după care se întoarce.) Nu

doriți să-mi propuneți să iau loc?

DOCTORUL (Își scoate legătura de tifon.): O, scuzați-mă. Luați loc. Nu aici, acesta este scaunul

pentru pacienți. Pe divan, vă rog. Doriți cafea?

MARINA: Nu, mulțumesc. Cum înaintează vindecarea soțului meu?

DOCTORUL: Nu vă ascund, sunt câteva greutăți.

MARINA: Sunt convinsă că un asemenea medic strălucitor, precum sunteți dumneavoastră, veți

reuși să le depășiți.

DOCTORUL (Flatat): Ei, chiar toți…

MARINA: Vă asigur. Sunteți atât de cunoscut. Și apoi, chiar eu să nu vă cunosc din moment ce

vă îngrijiți de sănătatea soțului meu de aproape jumătate de an.

DOCTORUL: Eu? Sănătatea soțului dumneavoastră? De jumătate de an. Imposibil!

MARINA: Scuzați-mă, am greșit. Nu jumătate de an, ci de doi ani.

DOCTORUL: Glumiți. Nu l-am mai văzut niciodată pe soțul dumneavoastră!

MARINA: Vă înțeleg. Secret profesional. Dar nu-l puteți ține ascuns chiar de soția lui. Dacă ați ști cât sufăr din pricina aceasta.

DOCTORUL: Îmi închipui. Asemenea femeie încântătoare, precum sunteți, ar merita o soartă

mai bună. Poate, totuși, doriți o ceașcă de cafea?

MARINA: Dacă tot insistați, mă rog, nu vă refuz.

DOCTORUL (Oferindu-i vizitatoarei cafea și prăjituri.): Serviți, vă rog.

MARINA: Vă mulțumesc. Acum pricep cauza succesului dumneavoastră profesional.

DOCTORUL (Modest.): Una foarte simplă: cunoaștere și muncă.

MARINA: Nu e chiar așa. Medicul trebuie să fie, înainte de orice, foarte atractiv ca bărbat. Acest

fapt acționează mai bine decât orice medicament.

DOCTORUL: Credeți?

MARINA: Sunt convinsă. Cu farmecul dumneavoastră puteți obține rezultate fenomenale.

(Cochetează.) Mai cu seamă când vine vorba de femei.

DOCTORUL (Cu oarecare mândrie.): Într-adevăr, e fapt recunoscut și de medicină că

personalitatea unui doctor are oarecare importanță terapeutică.

MARINA: Nu oarecare, ci hotărâtoare.

DOCTORUL: Știți, când am vorbit cu dumneavoastră la telefon… Vreau să spun că vocea

dumneavoastră mi s-a părut foarte plăcută… În general, am vorbit deja despre aceasta… Și, iată

acum, când v-am văzut…

MARINA (Cu cochetărie.): Sunteți dezamăgit?

DOCTORUL: Dimpotrivă. Apropos, de ce la început mi-ați spus că nu sunteți căsătorită?

MARINA: După părerea dumneavoastră, trebuia să spun la telefon detaliile vieții mele personale oricărui om necunoscut?

DOCTORUL: Aveți dreptate. Deși mie îmi pare rău.

MARINA (Cu cochetărie.): De ce vă pare rău?

DOCTORUL: Dacă nu ați fi căsătorită, v-aș face curte cu multă plăcere.

MARINA(Pe ton aspru.): Ceva îmi scapă din spusele dumneavoastră.

DOCTORUL(Cu sfială): Nu, eu… Voiam să spun…

MARINA (Continuă): Într-adevăr, nu vă înțeleg. Oare femeile măritate nu merită să fie curtate?

DOCTORUL: Desigur, merită…

MARINA: Atunci, care-i treaba?

DOCTORUL: Știți, sunt principii bine cunoscute…

MARINA: Principii?

DOCTORUL: Eu am o regulă: să nu amestec munca cu viața personală. Din această cauză,

bunăoară, eu nu le fac niciodată curte pacientelor mele.

MARINA: Foarte lăudabil. Doar că eu nu sunt o pacientă.

DOCTORUL: Sunteți soția pacientului meu.

MARINA: Uitați de acest amănunt. Am auzit de aceste reguli: să nu faci dragoste cu proprii colegi de muncă, cu pacientele și cu studentele, cu soțiile rudelor și așa mai departe. Dacă toate aceste reguli s-ar respecta, atunci cine și când ar face dragoste cu noi? Rețineți: trebuie să se facă curte întotdeauna și tuturor: colaboratoarelor, soțiilor propriilor prieteni și, cu atât mai mult, soțiile dușmanilor săi. Și chiar – nu o să mă credeți,- uneori și propriei soții.

DOCTORUL: De ce credeți că asemenea principii…

MARINA: Să lăsăm principiile. Mai bine spuneți cinstit că nu vă plac în suficientă măsură.

DOCTORUL: Vă asigur, îmi plăceți foarte mult.

MARINA: Când o femeie place cu adevărat, i se face curte fără a lua în seamă ceva anume.

Acesta este unicul principiu adevărat.

DOCTORUL: Să înțeleg că nu vă supărați dacă vă propun să luăm undeva cina împreună?

MARINA: Mă supăr dacă nu-mi propuneți. Spuneți drept: trebuia s-o faceți mai demult.

DOCTORUL: O știu, dar e foarte greu să te hotărăști chiar la prima întâlnire…

MARINA: Dar de la care întâlnire un bărbat trebuie să acționeze, dacă nu de la prima? Căci, e

posibil ca o a doua întâlnire să nu mai fie.

DOCTORUL: Dar chiar așa, să sar din lac în puț…

MARINA: Despre care puț vorbiți, doctore? Pas de broască țestoasă. Ce să spun!?... Ne

cunoaștem de doi ani, iar dumneavoastră d-abia acum v-ați decis să arătați un interes față de

 mine.

DOCTORUL (Surprins.): De doi ani? Sunteți convinsă? Oare ne-am mai întâlnit?

MARINA: Acum constat adevărata dumneavoastră atitudine față de mine. Femeia care place nu se uită.

DOCTORUL: Îmi place foarte mut de dumneavoastră, însă… (Tace. Pe chipul lui apare

imaginea unei veritabile zăpăceli. Nu cumva virusul distrugerii memoriei acționează atât de

repede?)

MARINA(Se uită prin cabinet.): Cabinetul dumneavoastră îmi apare și mai impozant și impresionant. Se vede că ne aflăm în cabinetul unui medic de succes.

DOCTORUL(Surprins.): Ați mai fost aici?

MARINA: Bineînțeles, și nu o dată. Nu vă amintiți? Se pare că figurina această de bronz nu era aici înainte.

DOCTORUL: Sunteți convinsă că ați mai fost aici?

MARINA: Cum să nu fiu convinsă, când eu însămi l-am adus pe soțul meu aici. Nu vă amintiți?

DOCTORUL: Eu? (Cu șovăială.) Cum să nu, îmi amintesc. (Își pune în pahar câteva picături

din flacon, adaugă apă din carafă și bea amestecul, încercând să le facă cât se poate pe furiș.)

MARINA: Apropos, pentru el îmi fac griji. Scuzați-mă, trebuie să văd dacă n-o fi plecat.

 

MARINA  iese. DOCTORUL își verifică propriul puls. MARINA  se întoarce.

 

DOCTORUL: A plecat?

MARINA: Nu.

DOCTORUL: Îmi pare rău.

MARINA: Așadar, doctore, aș dori să primesc de la dumneavoastră un certificat privind starea

sănătății lui, împreună cu o scrisoare medicală cu istoria afecțiunii sale pe toți acești ani. Am

început să fac demersuri pentru pensia lui de invalid, iar certificarea din partea unui medic cu

autoritate îl poate ajuta foarte mult.

DOCTORUL: Mm… Vedeți dumneavoastră, încă nu am stabilit în ce ar consta boala lui.

MARINA: Cum așa, doi ani n-au fost suficienți? Unui medic cu experiența dumneavoastră?

DOCTORUL: ”Doi ani?”

MARINA: Dați-mi, vă rog, scrisoarea medicală cu istoria bolii lui și nu vă voi mai deranja.

DOCTORUL: Eu… Trebuie s-o pregătesc mai întâi.

MARINA: Ce atâta pregătire? Imprimați-o și… gata.

DOCTORUL: Mi se pare că am probleme cu calculatorul… Nu ați putea veni azi, ceva mai

târziu?

MARINA: Firește. (Se ridică, se îndreaptă spre ieșire, dar se oprește.) Apropos, nu am înțeles

bine dacă m-ați invitat la cină ori nu? Ori ați uitat și despre aceasta?

DOCTORUL: Se înțelege, sunteți invitată.

MARINA: N-aș dori să fiu insistentă, însă când un bărbat invită o doamnă, de regulă, el îi

comunică unde și când vine s-o ia sau când și unde ei trebuie să se întâlnească. Se cuvine să mă

pregătesc. Doar n-am să vin la întâlnire cu dumneavoastră în felul cum mă prezint acum.

DOCTORUL: După opinia mea, arătați superb.

MARINA: Nu, nu. Trebuie să mă schimb. Așadar, voi reveni peste o jumătate de oră, când vom

conveni asupra tuturor detaliilor. Atunci voi lua și scrisoarea  medicală.

DOCTORUL: Minunat.

MARINA: Ați terminat deja conversația cu soțul meu?

DOCTORUL: Încă nu.

MARINA: Atunci vi-l mai las. (Cu surâs promițător.) Pe curând.

 

MARINA  iese. DOCTORUL  rămâne singur. Chipul lui exprimă un amestec de bucurie și desperare. Intră MIHAIL.

 

MIHAIL: Doctore…

DOCTORUL (Cu suferință.): Să nu-mi spuneți că suferiți de pierderea memoriei.

MIHAIL: Nici vorbă, nu sufăr de așa ceva. De unde ați luat-o?

DOCTORUL: Atunci ce dorești de la mine?

MIHAIL: Soția mi-a spus să aștept în sala de primiri, numai că m-am plictisit groaznic. Pot să

mă așez aici?

DOCTORUL: Mai bine în sala de primiri.

MIHAIL: Mai bine aici.

DOCTORUL: Fie, dar cu o condiție: nu vei vorbi.

MIHAIL: Nu scot un cuvânt.

DOCTORUL: Să nu uiți de promisiunea făcută.

MIHAIL: Eu nu uit niciodată nimic.

DOCTORUL (Răsuflând ușurat.): Foarte bine.

 

MIHAIL se așază cu modestie într-un colț. DOCTORUL  caută în computer istoria bolii – se pare fără reușită. Pentru orice eventualitate, DOCTORUL  se adresează lui MIHAIL.

 

DOCTORUL: Nu-ți amintești cumva dacă am introdus în calculator istoria bolii dumitale?

MIHAIL: Din câte știu, da.

DOCTORUL: Când? Azi dimineața?

MIHAIL: Nu, de mult. Cu un an ori chiar doi ani înainte.

DOCTORUL: Și dumneata îți aduci aminte de asta?

MIHAIL: Bineînțeles.

DOCTORUL: Atunci de ce nu pot s-o găsesc în calculator?

MIHAIL: Nu știu. Doriți să vă ajut?

DOCTORUL (Îndepărtându-l.): Nu-i nevoie. (Iar începe căutările în calculator.)

 

Intră FEMEIA, îmbrăcată într-un costum englezesc ireproșabil. Mișcarea ei este convingătoare, vorbirea clară și precisă, maniere decisive.

 

FEMEIA: Bună dimineața.

MIHAIL (Bucuros.): Tu ești?

FEMEIA: După cum vezi, dragule.

MIHAIL: Eu mă plictiseam aici fără tine. Ce bine că ai venit!

 

MIHAIL și FEMEIA  se îmbrățișează și se sărută.

 

FEMEIA: Îndreaptă-ți cămașa și pieptănă-te. Cum te simți?

MIHAIL: Minunat.

DOCTORUL: Îngăduiți-mi, cine sunteți?

MIHAIL: Este soția mea.

FEMEIA (Îi întinde mâna DOCTORULUI.): Mă cheamă, după cum o știți deja, Janna Kolokolcikova.

DOCTORUL (Buimăcit.): Îmi pare bine.

JANNA: Nu v-am deranjat?

DOCTORUL: Luați loc. (Îl conduce pe MIHAIL câțiva pași alături.) Cine este femeia aceasta?

MIHAIL: V-am spus deja – soția mea.

DOCTORUL: Doar că nu demult ai îmbrățișat în același loc o altă femeie, pe care o numeai soția

dumitale.

MIHAIL: Doctore, aveți halucinații. Vindecați-vă. Aici nu a mai fost o altă femeie.

 

DOCTORUL, abătut, ia o nouă doză de medicamente. Adunându-și gândurile, se adresează JANNEI.

 

DOCTORUL: Sper să nu vă ofensez dacă vă rog să-mi prezentați un act oarecare de identitate.

JANNA: Ciudată rugăminte. Mă rog, poftiți actul. Este permisul meu de conducere. (Îi întinde

actul.) Janna Kolokolcikova. La dispoziția dumneavoastră.

 

DOCTORUL  se uită cu atenție deosebită la permisul de conducere, după care îl înapoiază JANNEI.

 

DOCTORUL( Cu neînțelegere.): Totul e în regulă.

JANNA: Aveați îndoieli? Eu nu vă solicit actele dumneavoastră, întrucât știu cine sunteți. N-ar

strica, desigur, să verific licența dumneavoastră, însă treaba asta e a procuraturii, iar eu sunt

avocat. Poftiți, vă rog, cartea mea de vizită.

DOCTORUL: Cărui fapt datorez vizita dumneavoastră?

JANNA: Mă îngrijorează sănătatea soțului meu.

DOCTORUL: Și pe mine mă preocupă. Aș prefera să vorbesc despre aceasta între patru ochi.

JANNA (Către MIHAIL.): Dragule, așteaptă-mă în sala de primiri, apoi vom merge acasă.

 

MIHAIL  iese ascultător.

 

DOCTORUL: Spuneți-mi, știți că… e-e… soțul dumneavoastră e bolnav?

JANNA: Tocmai eu să nu știu.

DOCTORUL: Știți cumva și de ce boală suferă?

JANNA: Suferă de pierderea memoriei.

DOCTORUL: De cât timp?

JANNA (Mirată.): Ce anume ”de cât timp”?

DOCTORUL: Adică, de cât timp suferă?

JANNA (Mirată.): Dar dumneavoastră – nu știți?

DOCTORUL: De ce ar trebui s-o știu?

JANNA: Pentru că îl vindecați de doi ani!

DOCTORUL: Eu? De doi ani??

JANNA: Doctore, ce-i cu memoria dumneavoastră? Cum puteți să-i vindecați pe bolnavi, dacă

singur nu țineți minte nimic?

DOCTORUL: Bine, să fie doi ani. Spuneți-mi cât mai multe detalii despre boala soțului. Vă e

greu să trăiți cu el?

JANNA: Cărei femei îi e ușor să trăiască cu soțul ei?

DOCTORUL: Nu am în vedere chestiuni personale. Să vorbim de cele medicale. În ce anume

constă boala lui?

JANNA: El ține minte lucruri dificile și foarte vechi, dar uită de cele simple. Bunăoară, își poate

pune cafea, dar uită s-o bea. Sau să înghită de două ori același medicament.

DOCTORUL: Asta se întâmplă și cu mine.

JANNA (Cu sarcasm.): Am bănuit eu.

DOCTORUL: Și cum de le puteți suporta toate aceste?

JANNA: Sunt omul datoriei. Fac nu ceea ce-mi place, ci doar ceea ce trebuie. Eu nu mănânc

ceea ce-mi face plăcere, ci numai alimente cu conținut redus de calorii. Mă întâlnesc nu cu cei

care-mi sunt plăcuți, ci doar cu aceia care-mi sunt folositori. Trăiesc nu cu bărbatul care mi-ar fi

plăcut, ci cu acela care mi-a fost dat. E inutil să mă plâng. Trebuie să muncesc, s-o trag din greu

și să-mi duc crucea.

DOCTORUL: Sunt încântat de dumneavoastră.

JANNA: Vă mulțumesc. La urma urmelor, fostul meu soț nu-i chiar un om atât de rău. Sunt alții

cu mult mai răi. Îmi repet asta în fiecare zi de o sută de ori. Sunt cu mult mai răi. Sunt cu mult

mai răi. Fiecare femeie măritată trebuie să repete asta. Sunt cu mult mai răi.

DOCTORUL: De ce ați spus ”fostul meu soț”? V-ați despărțit cumva?

JANNA: Nicidecum. Suntem căsătoriți legitim. Dar ce fel de bărbat este acela care uită tocmai

despre ce nu pot uita un bărbat și o femeie? Mă înțelegeți?

DOCTORUL: Hm… Și cum procedați în asemenea situații? Îi aduceți aminte?

JANNA: Dacă unui bărbat trebuia să-i amintești despre asemenea lucruri, nu mai e nimic de

făcut.

DOCTORUL: Aveți dreptate.

JANNA: Știți la ce concluzii m-a condus practica mea juridică? Cu cât sunt mai mulți bărbați

uituci, cu atât mai multe sunt femei suferinde.

DOCTORUL: La aceleași concluzii ajunge și practica medicală. Totuși, spuneți-mi, nu v-a trecut

prin cap că uitarea lui în atare chestiuni poate fi explicată prin aceea că… e-e…

JANNA: Că ar avea altă femeie?

DOCTORUL: Asta ați spus-o dumneavoastră, nu eu.

JANNA: Să nu râdeți de mine. Este exclus.

DOCTORUL: Așa? Dar ce părere ați avea, dacă ați ști că la puțin timp înaintea apariției

dumneavoastră, cu el a venit?... Cum să vă spun… Se înțelege, este doar o presupunere…

JANNA: N-o mai lungiți, doctore. Jucați deschis. Nu sunt dintre acelea cu nervii slabi.

DOCTORUL: Nu trebuie să-l judecați. După mine, el pur și simplu nu ține minte cine-i soția lui.

JANNA: Ba dimpotrivă: ține minte foarte bine. (Își cheamă soțul.) Mihail!

 

MIHAIL  vine dinspre sala de primiri.

 

JANNA: Dragul meu, spune-i acestui om cum mă cheamă.

MIHAIL: El chiar nu știe?

JANNA: Știa, dar a uitat. (Pe ton ironic.) Acest om suferă de pierderea memoriei.

MIHAIL (Către DOCTOR): Îmi pare foarte rău de dumneavoastră.

DOCTORUL: Și mie îmi pare rău de mine însumi.

MIHAIL: De ce nu vă tratați? V-aș putea recomanda un medic foarte bun. Iată cartea lui de

vizită.

DOCTORUL (Se uită la cartea de vizită.): Vă mulțumesc, este cartea mea de vizită! Spuneți-mi

mai bine, cum o cheamă pe doamna această?

MIHAIL: Ciudată întrebare. Credeți că nu știu cum o chemă pe propria mea soție? Pe ființa cu

care am învățat împreună la școală?

DOCTORUL: Și totuși cum o chemă, naiba s-o ia de treabă?

MIHAIL: Janna. Dar ce-i?

JANNA: Dragul meu, nu-i nimic. Pentru moment, poți să te întorci în sala de primiri. (Cu voce

aspră.) Numai să nu pleci nicăieri de acolo.

 

MIHAIL iese.

 

DOCTORUL: Straniu. Dacă nu-i era soție, atunci cine putea fi?

JANNA: Cine?

DOCTORUL: Femeia, care fusese aici înaintea dumneavoastră.

JANNA: De va fi fost, eu aș fi știut cine era.

DOCTORUL (Cu interes): Interesant. Și cine-i, mă rog?

JANNA: O prostituată și o escroacă.

DOCTORUL: Degeaba o vorbiți atât de tăios. Mie mi s-a părut cu totul atrăgătoare.

JANNA: Din păcate, târfele arată întotdeauna atrăgătoare. În comparație cu noi, femeile onorabile.

DOCTORUL: Așadar, o știți ori nu?

JANNA: Evident, n-o știu și nici nu vreau s-o știu. Cu asemenea persoane nu comunic. Și apoi, la drept vorbind, nu a fost nicio femeie aici, iar dumneavoastră o știți foarte bine.

DOCTORUL: Femeie a fost.

JANNA: Ba nu a fost.

DOCTORUL: A fost. (Își șterge fruntea.) Dar, poate, nu a fost cu adevărat?

JANNA: Scuzați-mă, doresc să verific dacă Mihail este în sala de primiri. După el trebuie să fii atentă în orice clipă.

 

JANNA  iese și se întoarce.

 

DOCTORUL: E acolo?

JANNA: Da.

DOCTORUL: Păcat.

JANNA: Vă propun să încetăm discuția despre femei și să revenim la treburile noastre. Am venit aici nu pentru a asculta povești fantasmagorice, ci să obțin o scrisoare medicală.

DOCTORUL: Pentru a vă elibera scrisoarea medicală, eu trebuie să-i mai studiez indispozițiile

lui. De aceea doresc să întreb de câtă vreme…

JANNA (Îl întrerupe.): În primul rând, trebuie să vă spun că v-am mai povestit despre aceasta de douăzeci de ori.

DOCTORUL (Uimit.): Când?

JANNA (nu-l ascultă.): În al doilea rând, decât să-mi puneți întrebări inutile, mai bine v-ați uita în istoria bolii lui. Se află în calculatorul dumneavoastră. Acolo totul e descris.

DOCTORUL: Eu nu am nicio istorie a bolii lui!

JANNA: Cum să vă înțeleg? Să fiți, oare, într-atât de nepăsător, încât să nu o aveți înscrisă în calculator? Doar o știți foarte bine că asemenea nepăsare este sinonimă cu infracțiune de serviciu!

DOCTORUL:V-ați întrecut cu glume!

JANNA(Aspru.): În nici un caz. Deocamdată nu sufăr de pierderea memoriei. Și vreau să vă amintesc că scrisoarea medicală nu este doar un document medical, ci și unul juridic. În caz de plângere judecătorească asupra dumneavoastră din partea unui bolnav, cu ajutorul ei se poate stabili corectitudinea ori incorectitudinea tratamentului prescris. Mă tem că dumneavoastră ori nu ați înscris-o ori ați șters-o în mod premeditat, pentru a ascunde de organele financiare plata pe care ați încasat-o de la noi pentru vizitele făcute.

DOCTORUL: Nu am primit nicio plată!

JANNA: Nu vă îngrijorați, nu o vom cere înapoi. Singurul lucru pe care-l doresc este scrisoarea medicală cu privire la starea gravă a sănătății soțului meu și istoria bolii lui.

DOCTORUL (Este desperat cu desăvârșire.):  Mă rog, scrisoarea medicală v-o pot elibera,

 însă…

JANNA (Neînduplecată.): Și istoria bolii.

DOCTORUL: De unde s-o iau?

JANNA: Din calculator. Din birou. De unde doriți. Găsiți-o, refaceți-o – nu mă privește. Peste o oră istoria bolii să fie gata! Exact peste șaizeci de minute voi veni s-o iau! Și să nu încercați să umblați cu nu știu ce subterfugii, cum ați procedat rândul trecut.

 

JANNA  se îndreaptă spre ieșire. În pragul ușii dă de un nou pacient. Este un bărbat solid, îmbrăcat într-un costum cu croială severă. Își aruncă unul celuilalt priviri fugare. JANNA  iese. BĂRBATUL nu-l vede imediat pe DOCTORUL, ieșind de după paravan. Văzându-l, el tresaltă.

 

DOCTORUL: Cu ce vă pot fi de folos?

BĂRBATUL (Tresaltă.): Eu… eu… eu…

DOCTORUL: Cine ești?

BĂRBATUL: Eu… eu… eu…

DOCTORUL: Într-adevăr, dumneata, dumneata, dumneata. Doar nu eu, naiba s-o ia!

BĂRBATUL: Eu… Eu nu cred că numele meu ar avea pentru dumneavoastră vreo importanță

oarecare.

DOCTORUL: Atunci de ce nu mi-l spuneți?

BĂRBATUL: Într-adevăr, de ce?

DOCTORUL: Același lucru spun și eu: de ce?

BĂRBATUL: Vedeți, amândoi spunem același lucru: ”de ce?”

DOCTORUL: Atunci de ce nu-l spuneți?

BĂRBATUL: Pentru că nu-l consider necesar.

DOCTORUL: Încetați cu șovăială și spuneți de-a dreptul: ce vă supără?

BĂRBATUL: Aș putea să vorbesc ca între bărbați?

DOCTORUL: Oricât am vrea, nu putem vorbi ca între două femei.

BĂRBATUL: Aveți dreptate.

DOCTORUL: Atunci, spuneți-mi direct: ce vă supără?

BĂRBATUL: Nu știu cu ce să încep…

DOCTORUL: Cu curaj, nu-i nimic rușinos în asta. Cu probleme pe care le aveți, se întâlnește

aproape orice bărbat.

BĂRBATUL: De unde știți ce probleme am eu?

DOCTORUL: Bănuiesc.

BĂRBATUL: Nu le puteți ști. Chestia e că… Cum s-o spun?...

DOCTORUL: Ei-ei!... Mai cu curaj! Ați venit la un doctor. Iar aici taina este asigurată.

BĂRBATUL (Ezită.): Ei, fie. La drept vorbind, la început am vrut să mă prefac bolnav. Iar acum

mă gândesc: de ce n-aș spune totul cum e?

DOCTORUL: Așadar, nu ești bolnav?

BĂRBATUL: Nu.

DOCTORUL: Și atunci ce căutați aici?

BĂRBATUL: Caut o femeie.

DOCTORUL: Să vă spun un secret? Eu nu sunt femeie.

BĂRBATUL: Nu-mi arde de glume. Chestiunea este foarte serioasă.

DOCTORUL: Cine vă e dumneaei? Soția, cumva?

BĂRBATUL (După câteva secvențe de șovăială.): Da.

DOCTORUL: Și atunci ce amestec am eu?

BĂRBATUL: Știu doar că a fost recent la dumneavoastră.

DOCTORUL: Eu nu dau informații referitoare la vizitatorii mei.

BĂRBATUL: De data aceasta trebuie să faceți o excepție.

DOCTORUL: Interesant, de ce aș face?

BĂRBATUL: Pentru că o iubesc până la pierderea minților.

DOCTORUL: Pe soția dumitale?

BĂRBATUL: Da. De ce întrebați?

DOCTORUL: Nu-i nimic. E foarte mișcător.

BĂRBATUL: Atunci unde-o fi?

DOCTORUL: Soția dumitale nu a fost aici.

BĂRBATUL: A fost, o știu exact.

DOCTORUL: Care-i numele ei?

BĂRBATUL: Kolokolcikova.

DOCTORUL (Înfrânt.): Kolokolcikova? Ești sigur?

BĂRBATUL: Foarte sigur.

DOCTORUL: Nu cumva Bubencikova?

BĂRBATUL: Nu.

DOCTORUL: Poate Ptencikova? Ori Stakancikova?

BĂRBATUL: În nici un caz.

DOCTORUL: Așa-așa… (Umblă preocupat prin cameră.) Așadar, soția dumitale se numește…

BĂRBATUL: Kolokolcikova.

DOCTORUL: Minunat. La intrare în acest cabinet, dumneata, se pare, te-ai întâlnit în pragul ușii

cu o persoană. Îți amintești?

BĂRBATUL: Aveți în vedere pe acea femeie îmbrăcată în costum englezesc cusut pe talie, cu

ochii negri, cu alunița pe obrazul stâng, cu o eșarfă liliachie pe gât și cu mănușile negre pe mâini?

DOCTORUL: Chiar dânsa. Ce-mi  puteți spune?

BĂRBATUL: Nimic. Nu i-am acordat nici cea mai mică atenție.

DOCTORUL: Așa-așa… Nu i-ai acordat atenție. Nici cea mai mică. (Explodează.) Părăsește

imediat acest salon și să nu mai aud de dumneata niciodată

BĂRBATUL: Doctore, nu vă înțeleg. De ce…

DOCTORUL (Îl întrerupe.): Pentru că adineauri te-ai întâlnit față-n față cu madam

Kolokolcikova. Să admitem, că dumneata  nu i-ai acordat nicio atenție. Dar și dumeaei a trecut

liniștită pe lângă dumneata!

BĂRBATUL: Habar nu am cine-o fi dumneaei! N-am mai văzut-o niciodată înainte!

DOCTORUL: Înseamnă că nu este soția dumitale?

BĂRBATUL: Bineînțeles că nu! Ca să nu spun că sunt divorțat demult. Sunt doi ani de atunci.

DOCTORUL: Cum așa – ”divorțat”? Doar vă iubiți soția până la pierderea minților!

BĂRBATUL: Da – da, desigur… După care m-am însurat din nou.

DOCTORUL: Te-ai însurat din nou? Foarte bine. Și spuneți că pe soția dumitale o cheamă…

BĂRBATUL: Kolokolcikova. Marina Kolokolcikova.

DOCTORUL: Cum ai spus? Marina?

BĂRBATUL: Da, Marina.

DOCTORUL: Dar dumneaei este măritată. Cu Mihail.

BĂRBATUL (Zdrobit.): Cu care Mihail?

DOCTORUL: Cu soțul ei.

BĂRBATUL: Nu se poate! Dânsa nu e măritată. Vreau să spun că dânsa este măritată cu mine.

DOCTORUL: Atunci ce dorești de le mine?

BĂRBATUL: Știu că a fost aici. Posibil să mai vină aici. Ajutați-mă să mă întâlnesc cu dânsa.

DOCTORUL: Eu nu mă ocup cu căutarea soțiilor pierdute. Ca să nu spun că nu cred că Marina

este soția dumitale. Și că ar chema-o Marina. Și că mai vine aici. Și mai puțin cred că ea există

cu adevărat.

BĂRBATUL: Ea există!

DOCTORUL: Atunci mergeți acasă și așteptați-o acolo. (Îl împinge spre ieșire.)

BĂRBATUL (Se împotrivește.): Doctore, vă implor…

DOCTORUL: Nu vă pot ajuta cu nimic. La revedere. Nu pe aici – asta-i ușa doar pentru accesul

pacienților. Pe aici, te rog.

 

DOCTORUL îl însoțește pe BĂRBAT spre ieșirea de rezervă, după care rămâne singur la masă, având sticluța cu valeriană. Pe chipul lui se poate citi neînțelegere totală.

 

 

 

 

 

Sfârșitul actului întâi

 

 

 

 

 

 

 

Actul doi

 

DOCTORUL  este în cabinetul lui. Intră MARINA, fiind îmbrăcată într-o rochie frumoasă.

 

 

MARINA (Veselă): Bună ziua, docotore! Iată-mă din nou!

DOCTORUL (Nespus de rece): Dar cine sunteți, de fapt?

MARINA (Mirată, însă fără urmă de cochetărie): Doamne-Dumnezeule, oare ce se petrece cu

memoria dumneavoastră? Să mă uitați după jumătate de oră!  A fost suficient să-mi schimb

rochia și nu mă mai recunoașteți!

DOCTORUL: Ba vă recunosc foarte bine. Tocmai de aceea aș dori să știu cine sunteți. Prezen-

tați-mi actele de identitate.

MARINA: Pentru ce? Mă chemă Marina și dumneavoastră o știți foarte bine.

DOCTORUL: De unde să știu că vă chemă Marina? Și chiar dacă ar fi așa, tot nu înseamnă

ceva. Arătați-mi, vă rog, actul de identitate.

MARINA: Nu port cu mine nici un act.

DOCTORUL: Iar eu vă repet încă o dată – actul!

 

MARINA deschide poșeta, caută ceva înăuntrul acesteia, însă în locul actului de identitate scoate o batistă, plânge cu sughițuri și-și șterge lacrimile.

 

DOCTORUL(Neliniștit.): Ce-i cu dumneavoastră?

 

MARINA  nu răspunde. DOCTORUL  toarnă din carafă un pahar cu apă, pe care-l duce MARINEI.

 

 

MARINA (Respinge paharul.): Lăsați-mă în pace!

DOCTORUL: Care-i treaba? Sunteți supărată pe mine?

MARINA: Dar dumneavoastră ce credeți?

DOCTORUL: Pentru ce?

MARINA (Printre lacrimi.): Mă mai și întrebați pentru ce? Ați făcut asupra mea o impresie

minunată; mai mult decât atât – mi-ați plăcut. Mi s-a părut chiar, că, într-o oarecare măsură,

aveați simpatii față de mine… Am venit la dumneavoastră cu sufletul deschis, și ce întâlnesc

în schimb? Răceală, neîncredere, întrebări umilitoare… (Plânge cu sughițuri.)

DOCTORUL: Liniștiți-vă…

MARINA: Lăsați-mă să plec.

DOCTORUL (O reține.): Nu știți toate situațiile apărute între timp. Chestia e, că în lipsa

dumneavoastră, aici a fost… Nu are importanță.

MARINA: Cine a fost? O altă femeie?

 

DOCTORUL tace stingherit.

 

MARINA: Și se prezenta ca fiind soția lui?

DOCTORUL: Da.

MARINA: Și ce-i cu asta? Nu cumva ați crezut-o? Puțini nebuni trec pe la dumneavoastră?

DOCTORUL: Necazul constă în aceea că și Mihail o numea soția lui.

MARINA: Nu știți că el are memoria pierdută? Chiar o fi venit cu adevărat?

DOCTORUL: A venit, desigur.

MARINA (Se apropie de ușă și-l cheamă pe MIHAIL.): Dragul meu, vin-o aici.

 

Intră MIHAIL.

 

MARINA: Spune-mi, a venit aici în lipsa mea vreo femeie?

MIHAIL (Cu calm.): Nu am văzut pe nimeni.

MARINA: Dar nu s-a numit soția ta?

MIHAIL: Cum putea să se numească astfel, din moment ce nu există de fel?

MARINA: Iar tu – tu n-ai numit-o soția ta?

MIHAIL: Eu nu te am decât pe tine, iar tu o știi foarte bine. (O sărută.)

MARINA: Îți mulțumesc, dragul meu. (Către DOCTOR.) Ei bine, acum ați crezut?

DOCTORUL: Nu știu ce să cred… Mai există o situație… În afara femeii, a mai fost aici și un

bărbat…

MARINA: Și ce-i cu asta?

DOCTORUL: El susținea că este soțul dumneavoastră.

MARINA: Soțul meu? (Râde zgomotos.) Dumnezeule, cât de greu e să fii psihiatru! Cine oare

nu intră aici! (Continuă să râdă.)

DOCTORUL: Ce-i de râs?

MARINA: Bărbatul acesta nu susținea că ar fi Napoleon?

DOCTORUL: Nu. El susținea că e soțul dumneavoastră.

MARINA: Priviți-l pe soțul meu, e înaintea dumneavoastră! Mai aveți nevoie de acte? Iată-le.

(Către MIHAIL.) Dragul meu, scoate-ți cămașa și arată-i doctorului alunița de sub omoplatul

stâng.

 

MIHAIL își scote grăbit cămașa. DOCTORUL observă alunița. MARINA  se adresează DOCTORULUI.

 

MARINA: V-ați convins?

MIHAIL:  Doctore, dar alunița asta n-o fi periculoasă?

DOCTORUL: Nu.

MIHAIL (Sâcâitor.): Oricum, aș dori să vă rog să mi-o îndepărtați. Mă tem să nu se transforme într-o tumoare canceroasă.

DOCTORUL: Vă asigur, nu vă face nicio problemă

MIHAIL: Dar ce sunteți, urolog cumva? E cu reușite. Tocmai în această chestiune am multe

probleme. Acuși vi le arăt… (Se apucă de curea.)

DOCTORUL: Nu-i nevoie.

MIHAIL: Vi le arăt, totuși… Dacă tot sunteți urolog…

MARINA (Îl întrerupe.): Mulțumesc, dragule, nu-i nevoie. Așteaptă-mă, te rog, în sala de primiri. Să nu pleci nicăieri. (Insistent.) Ai reținut? Să nu pleci nicăieri. Curând vom merge acasă.

 

MIHAIL iese.

 

DOCTORUL: Scuzați-mă, că mi-am permis să pun la îndoială vorbele dumneavoastră. Trebuie

să recunosc că bărbatul acela m-a derutat nițel.

MARINA: Dar dumneavoastră sunteți încredințat că acel bărbat a venit cu adevărat?

DOCTORUL: Ce înseamnă ”încredințat”? Bineînțeles că a venit. (Încurcat.) Ori nu a venit? Ei,

bine. Să admitem că, după spusele dumneavoastră, el e nebun. Însă femeia aceea mi-a prezentat

actele ei de identitate, pe când pe dumneavoastră, scuzați-mă, nu știu nici cum vă cheamă.

MARINA: Cum nu știți? Nu mai departe decât dimineața aceasta m-ați sunat de două ori și m-

ați numit Marina.

DOCTORUL (Mâhnit.): Ah, da, așa-i… Am și uitat…

 

Între timp, MARINA  ascunde batista, scoate pudriera și se aranjează. Punându-și pudriera în

poșetă, scoate o exclamație radioasă.

 

MARINA: O! Se pare că documentul e la mine. Are și fotografia mea. Este permisul meu de

conducere auto. Poftiți, uitați-vă.

DOCTORUL: Nu trebuie, vă cred pe cuvânt.

MARINA: Acum mă credeți, dar peste un minut veți înceta să mai credeți. Precum toți bărbații.

Uitați-vă, totuși.

 

Fără să vrea, DOCTORUL  ia documentul prezentat.

 

MARINA: Ce-i scris acolo?

DOCTORUL: ”Marina Kolokolcikova.”

MARINA: Ștampila e-n regulă?

DOCTORUL: Desigur.

 

DOCTORUL înapoiază MARINEI  permisul de conducere. Ea pune actul în poșetă din care scoate câteva fotografii.

 

MARINA: Soțul v-a spus că noi doi am învățat la aceiași școală?

DOCTORUL: Care soț? Mihail? A spus.

MARINA: Poftim, uitați-vă cum arătam noi pe vremea copilăriei. Caraghioși, nu-i așa?

DOCTORUL: Dumneavoastră, aproape că nu v-ați schimbat.

MARINA: Mulțumesc. Iar în asta suntem deja oameni maturi.

DOCTORUL: Asta-i făcută, probabil, cu puțin înaintea nunții

MARINA: Da.

DOCTORUL: Cât de frumoasă sunteți în asta!

MARINA (Cochetează.): Vreți să spuneți că acum nu mai sunt?

DOCTORUL: Acum sunteți și mai frumoasă

MARINA: Mulțumesc. (Punând fotografiile la loc.) După câte văd, vă pace să le faceți plăcere

doamnelor. Nu pot ști dacă a fost pe aici femeia aceea, dar pot fi sigură că ați invitat-o și pe ea

la cină.

DOCTORUL: Vă jur, n-am invitat pe nimeni! Ca să nu spun că aici n-a mai fost altă femeie.

(Buimăcit.) Ori a fost? Afurisită memorie… (Își pune în pahar un alt rând de picături.)

MARINA (Îi ia sticluța cu picături.): Încetați să mai luați picături. Sunteți ori nu sunteți

medic?

DOCTORUL: Sunt medic. (Încurcat.) Ori nu sunt medic? Ce prostii pot spune? Firește, sunt

medic.

MARINA: Din moment ce sunteți medic, înseamnă că pacienții vă aduc coniac. Vă aduc ori nu

vă aduc?

DOCTORUL (Neconvingător.): Aduc, desigur.

MARINA: Atunci să beți doza dublă. Vă ajută imediat.

DOCTORUL: Verificăm de îndată. (Deschide barul.) E mult coniac aici. (Încântat.) Prin

urmare, sunt medic! (Scoate o sticlă.) Vă alăturați?

MARINA: Eu nu v-am iertat încă.

DOCTORUL: Ei, gata. Hai să bem. (Cu mâna tremurândă, toarnă coniacul în pahare.)

MARINA (Îl urmărește cu tristețe.): Dragul meu, uitați-vă în oglindă . Ce se petrece cu

dumneavoastră?

DOCTORUL: Recunosc, azi nu mă simt în formă…

MARINA: Fleacuri. Pur și simplu aveți nevoie de o mângâiere grijulie de femeie, asta-i tot.

Aveți soție?

DOCTORUL: Soție? (Reflectează.) Nu-mi amintesc… Ce tot vorbesc? Desigur, îmi amintesc.

Sunt văduv, de mulți ani. Copii sunt mari, trăiesc separat. Sunt cu totul singuratic… Știți, chiar

îl invidiez pe soțul dumneavoastră. Și eu aș fi dat toate la mama dracului: singurătatea, munca

istovitoare, inspectorii fiscali, colegii invidioși, pacienții insistenți cu veșnicele lor plângeri și

suferințe, laolaltă cu bolile mele. Să nu te gândești la nimic, să nu-ți amintești nimic, să stai  la

un pahar de coniac alături de o femeie frumoasă, să uiți totul și să te minunezi de clipa pre-

zentă…

MARINA: Atunci să trăim în ziua de azi. Reflexiile vor veni ulterior, iar acum să ne bucurăm

de viață. (Ridică paharul.) Pentru sănătatea și reușitele dumneavoastră! Pentru fericire!

DOCTORUL: Vă mulțumesc. Cu dumneavoastră mi-e atât de ușor. De la dumneavoastră

iradiază un fel de lumină. Pesemne, sunteți foarte fericită. (Ia mâinile femeii în mâinile lui.)

MARINA (Nu-și retrage mâinile.): Să nu vă închipuiți că-mi vine ușor. Știu și eu, ce-i aceea

singurătate.

DOCTORUL: Îl aveți, totuși, pe Mihail.

MARINA (Îngrijorată.): Apropos, trebuie să verific dacă n-o fi plecat. (Iese și se întoarce

repede.)

DOCTORUL: E acolo?

MARINA: Da.

DOCTORUL: Păcat.

MARINA: E timpul să plec. Chem un taxi și-l duc pe Mihail.

DOCTORUL: Așadar, ne mai întâlnim astăzi?

MARINA: Dacă nu vă răzgândiți și nu uitați.

DOCTORUL (Înfocat.): Eu – să uit?  Păi eu… (Amintindu-și de uitarea coborâtă asupra lui pe

neașteptate.) Voi nota. Pentru orice eventualitate. (Face cuvenita însemnare în carnețelul lui.)

MARINA (Ridicându-se.): Și nu uitați să pregătiți scrisoarea medicală.

DOCTORUL: Pentru dumneavoastră voi face tot de ce aveți nevoie. Să vă conduc.

MARINA: Nu, mulțumesc.

 

MARINA  iese. DOCTORUL, cu aer de încântare, se așază la calculator. Intră  BĂRBATUL.

El se comportă cu totul diferit, decât la prima lui vizită. Manierele lui sunt convingătoare și decisive.

 

DOCTORUL: Iar dumneata?

BĂRBATUL: După cum vedeți.

DOCTORUL: Și ce doriți?

BĂRBATUL: Eu desfășor o mică anchetă privată.

DOCTORUL: Am priceput de la început că sunteți un agent secret.

BĂRBATUL: Nicidecum. Sunt un om de finanțe.

DOCTORUL: Dacă sunteți un inspector fiscal, prezentați-mi actele.

BĂRBATUL (Pe ton categoric.): Unde e Marina?

DOCTORUL: Din păcate, nu vă pot ajuta cu nimic. După cum vedeți, ea nu e aici.

BĂRBATUL: Dar am văzut-o intrând aici acum douăzeci de minute.

DOCTORUL: În schimb, n-ați văzut-o ieșind de aici acum un minut.

BĂRBATUL: Se va întoarce?

DOCTORUL: Nu știu. Ce doriți de la dânsa?

BĂRBATUL: Asta nu sunt dator să vă spun.

DOCTORUL: Dacă nu sunteți dator, atunci nu-mi spuneți. Toate cele bune…

BĂRBATUL: Trebuie s-o găsesc neapărat, mă înțelegeți? E o chestiune de viață și de moarte.

DOCTORUL: Aici nu-i agenție de anchetă. Așa că trebuie s-o căutați pe stradă. Și, vă rog, nu

mă mai rețineți. Apropos, vizitele la cabinetul meu costă foarte mult.

BĂRBATUL: Sunt gata să vă plătesc, dacă mă ajutați s-o găsesc.

DOCTORUL: Nu iau mită.

BĂRBATUL: Chiar așa?

DOCTORUL: Eu primesc onorariul.

BĂRBATUL: Atunci sunt gata să vă plătesc onorariul.

DOCTORUL: Și îl iau numai pentru tratamente, nicidecum pentru furnizarea de informații. Vă

doresc succes și nu mă mai deranjați de la treabă. La mine se vine numai după o prealabilă

programare. (Îl împinge cu atenție pe BĂRBAT spre ieșirea de rezervă.) Vă rog. Nu, nu prin

ieșirea această. Prin ușa această intră numai bolnavii mei.

BĂRBATUL: Bine, în acest caz nu-mi rămâne decât să vă trimit un inspector fiscal. (Îl privește

cu atenție pe DOCTOR.) Nu cumva v-ați speriat?

DOCTORUL: De loc.

BĂRBATUL: Inutil s-o mai spuneți. Văd bine că nu vă place să plătiți dările la stat.

DOCTORUL: Mie să nu-mi placă?

BĂRBATUL: Dumneavoastră.

DOCTORUL: Tocmai mie?

BĂRBATUL: Tocmai dumneavoastră.

DOCTORUL: Și ce-i cu asta? Dar cui îi place?

BĂRBATUL: Poate punem la cale o mică verificare?

DOCTORUL: Chiar vă rog. Veniturile mele știu să le ascund destul de bine.

BĂRBATUL: Iar eu știu bine să le descopăr.

DOCTORUL: Încetați cu amenințările. V-am spus cu claritate că nu mă tem de verificări.

BĂRBATUL: Doar pentru că nu luați mită?

DOCTORUL: Nu. Pentru că eu le dau. La revedere.

BĂRBATUL (Schimbă tonul.): Doctore, știți, în prezent mă preocupă o chestiune extrem de

Personală, fără nicio legătură cu medicină ori cu fiscul. Am nevoie de Marina.

DOCTORUL: La revedere. Ușa de ieșire este aceasta.

BĂRBATUL (Reținându-se la ușa de ieșire.): Doctore, de ce vine ea la dumneavoastră? Să fie

ceva între voi doi?

DOCTORUL: Aceasta nu vă privește.

BĂRBATUL: Oare ea e bolnavă?

DOCTORUL: Orice amănunte privindu-i pe vizitatorii mei, sănătoși ori bolnavi, nu iese în

afara acestui cabinet.

BĂRBATUL (Pe ton uscat, aproape amenințător.): Foarte bine. Totuși am sentimentul că între

voi doi există o legătură și consider de datoria mea să vă previn: fiți atent.

DOCTORUL: În ce sens?

BĂRBATUL: În toate sensurile. Ea a uitat și singură nu înțelege ce face. (Se îndreaptă spre

ieșire.) Dacă, totuși, o veți vedea, spuneți-i că voi căuta s-o găsesc acasă, iar de va fi să nu o

găsesc, voi reveni aici.

DOCTORUL: Nu cred că vă mai las să intrați aici.

BĂRBATUL: Iar eu nu cred că vă voi ruga să mă lăsați să intru.

 

BĂRBATUL iese. DOCTORUL se așază iarăși la calculator. Se întoarce MARINA.

 

MARINA: Nu v-am plictisit încă?

DOCTORUL: Taxi a și sosit?

MARINA: Nici nu l-am chemat… Am decis să-l aduc pe Mihail cu mașina mea. Era într-o

parcare foarte apropiată. Aveți grijă de el încă două minute, bine?  (S-a uitat cu atenție la

DOCTOR.) Iar s-a întâmplat ceva?

DOCTORUL: Adineauri a întrebat de dumneavoastră acela… Ei… Soțul dumneavoastră.

MARINA: V-am spus odată că nu am nici un soț! În afara de Mihail, se înțelege.

DOCTORUL: Nu știu, nu știu… M-a prevenit să fiu foarte atent cu dumneavoastră.

MARINA: Și nu a dat nicio explicație în această privință?

DOCTORUL: Nu, în schimb a spus că e o chestiune foarte importantă. De viață și de moarte.

MARINA (Profund tulburată.): Se prea poate să-mi dau seama despre cine este vorba.

DOCTORUL: La urma urmelor, este soțul dumneavoastră?

MARINA: Nu chiar.

DOCTORUL: Nu chiar?

MARINA: Chiar nu. Este colegul meu… Mai precis, chiar șeful meu.

DOCTORUL: Adevărat?

MARINA: Vă jur.

DOCTORUL: Și ce chestiune importantă ar avea cu dumneavoastră?

MARINA: Prostii. Pur și simplu el ar vrea, cum să vă spun… Ei, se mai găsesc și asemenea

oameni… Ar vrea tot timpul să clarifice ceva cu mine, să discute câte ceva… Și întotdeauna

urgent. În general vorbind, ați avea în el un veritabil pacient.

DOCTORUL: Înțeleg.

MARINA: Atunci mă duc după mașină.

DOCTORUL (Reținând-o.): N-aș vrea să vă las.

MARINA(Eliberându-și ușor mâna): Mă întorc repede. În cel mult un minut voi fi înapoi.

DOCTORUL: Și veți pleca din nou.

MARINA (Îl sărută pe obraz.): Pentru a ne întâlni diseară.

 

MARINA iese. DOCTORUL zâmbește fericit. Se apropie de oglindă, se analizează în mod critic, își îndreaptă cravata și pieptănătura, scoate din șifonier un alt sacou, de culoare mai vie și-l pune pe el. Intră JANNA, cu mult mai hotărâtă decât data precedentă. DOCTORUL, pregătit să-și întâmpine vizitatoarea cu îmbrățișări largi, este surprins neplăcut.

 

DOCTORUL: A, ești dumneata?

JANNA: Dar pe cine așteptați?

DOCTORUL: Altă femeie… Pe soția soțului dumitale. Adică… Am vrut să spun – pe soția lui

Mihail. Adică…

JANNA: Soția lui Mihail – sunt eu.

DOCTORUL: Am mari îndoieli în această privință.

JANNA: E pentru întâia oară când întâlnesc un doctor, care în loc de vindecare se ocupă de

anchetă. Scrisoarea medicală e gata?

DOCTORUL: Nu încă. Și chiar dacă ar fi fost gata, tot nu ți-aș da-o. Cine ești dumneata, la drept vorbind?

JANNA: Am prevăzut că veți căuta orice motive pentru a vă eschiva și de aceea am pregătit

pentru asemenea situații întregul registru al documentelor, ordonate cum se cuvine. (Îi arată

cu acuratețe actele din dosar.) Poftim pașaportul meu. Poftim și certificatul de căsătorie cu

Mihail. Poftim și certificatele de naștere a copiilor noștri, în care sunt indicate numele

părinților lor, adică al meu și al soțului. Aveți aici fotografia de la nunta noastră, aici e tot de la

nuntă împreună cu nuntașii, iar aici sunt fotografiile noastre cu copii. Poftim și facturile de

electricitate, precum și alte facturi emise pe numele nostru comun. (Depune pe birou toate

documentele prezentate.) Acum sunteți mulțumit?

 

Înfrânt, DOCTORUL se uită la documentele de pe birou și le înapoiază JANNEI.

 

DOCTORUL: Eu… Eu… (Ar fi vrut să-și pună iar picături, dar îndepărtează sticluța și-și toarnă o cantitate considerabilă de coniac.) Reiese că ești, totuși, soția lui.

JANNA: Dar după dumneavoastră, cine aș fi – bunicuța?

DOCTORUL: La drept vorbind, nu știu ce să cred. (Iarăși se apleacă spre sticla cu coniac.)

JANNA (Pe ton de comandă.): Puneți paharul de o parte! ( Cu mișcare decisivă, îndepărtează

sticla cu coniac.) Încep să mă tem pentru sănătatea soțului meu.

DOCTORUL: De ce?

JANNA: Pentru că medicul lui este un alcoolic.

DOCTORUL: Eu nu beau de fel.

JANNA: Se vede.

DOCTORUL: Dumneata ești cu adevărat soția lui?

JANNA: Pentru ce vă mirați atâta?

DOCTORUL: Nu m-aș mira de loc, dacă… Dacă n-ar fi altă femeie…

JANNA (Pe ton aspru.):  Cât privește altă femeie, aceasta nu e decât rezultatul exclusiv al ceții

alcoolice ori rodul imaginației dumneavoastră tulbure. Ca jurist, știu că medicii psihiatrii, ca

urmare a contactelor permanente ci tot soiul de nebuni, cu greu își păstrează sănătatea lor

sufletească. Nu a fost nicio femeie.

DOCTORUL: Ba a fost!

JANNA (Neînduplecată.): Nu a fost și nici nu putea fi. Nu vă puteți controla. Aveți probleme

cu memoria. Ați uitat până și faptul că îl tratați pe soțul meu de aproape doi ani. Ați uitat istoria

bolii lui. E foarte posibil ca din neatenție ori chiar din premeditare s-o fi șters din calculator.

Așa că nu ne rămâne decât s-o restabilim. Vă va veni foarte greu să explicați completului de

judecată de ce nu ați făcut așa ceva.

DOCTORUL (Nervos.):  Cărui complet de judecată?

JANNA: Acelui, la care mă voi adresa. Am intenția să-l internez pe soț într-o instituție sani-

tară, dar pentru aceasta îmi trebuie o istorie a bolii, pe cât de lungă, pe atât de convingătoare.

DOCTORUL: Vreți să-l băgați pe soț într-o casă de nebuni?

JANNA: Alegeți-vă cuvintele. Dacă aș fi vrut să bag pe cineva într-o casă de nebuni, acela ați

fi dumneavoastră. Și, credeți-mă, aș fi reușit. Priviți-vă în oglindă și veți fi de acord cu spusele

mele.

DOCTORUL: Recunoașteți că vi s-a urât să tot umblați cu soțul și v-ați decis să scăpați de el.

JANNA: În primul rând, e o chestiune strict personală. În al doilea rând, și dacă ar fi așa? E

foarte probabil ca el să fi uitat obligația lui principală, eu însă nu am voie să uit de dreptul meu

principal. (Cu dispreț.) Măcar acest lucru vă e clar, doctore?

DOCTORUL: ”Obligația”, ”dreptul„… Din capul locului se vede că ești juristă.

JANNA: Dar faptul că sunt femeie, nu se vede? De la un medic mă așteptam la mai multă înțe-

legere.

DOCTORUL: Ce mai doriți de la mine?

JANNA: Scrisoarea medicală și istoria bolii lui.

DOCTORUL: Ei, bine, veniți mâine și eu le voi pregăti.

JANNA: Mâine veți avea alte motive de amânare. Ele îmi sunt necesare astăzi. Acum.

DOCTORUL: Acum am de dat consultații la clinică. Trebuie să plec.

JANNA: Pentru cât timp?

DOCTORUL: Pentru vreo douăzeci de minute.

JANNA: Atunci vă aștept.

DOCTORUL: Astăzi, oricum nu vor fi gata. Istoria bolii nu se redactează atât de repede precum ați crede. De aceea, vă rog, veniți mâine.

JANNA: Nu, nu voi pleca de aici până nu le obțin. (Demonstrativ se așază, ia un jurnal

medical și se cufundă în lectura acestuia, dând de înțeles prin aceasta că este hotărâtă să

rămână pentru mult timp, iar orice încercare de a o scoate din cabinet va fi sortită eșecului.)

DOCTORUL (Fără speranțe.):  Dar eu realmente trebuie să cobor la clinică.

JANNA: Plecați, eu nu vă rețin.

DOCTORUL: Și dumneata?

JANNA: Eu îl aduc pe Mihail aici și vom sta împreună aici până nu obținem cele solicitate.

DOCTORUL: Ei, atunci… Cum vă convine.

 

DOCTORUL își toarnă coniac, apoi, răzgândindu-se, ia în mână sticluța cu picături, după care revine la sticla cu coniac, pentru ca, până la urmă, să găsească un compromis: pune câteva picături în coniac pe care le bea și pleacă, ținându-se când de cap, când de inimă. JANNA, conducându-l cu privire satisfăcătoare, iese și ea, întorcându-se cu MIHAIL.

 

JANNA: Stai aici și nu pleca nicăieri. Iar eu merg să-ți cumpăr ceva de mâncare. Ai înțeles? Să

nu pleci nicăieri.

 

JANNA pleacă. După un anume timp, intră DOCTORUL.

 

MIHAIL: Pe cine căutați?

DOCTORUL: Eu? Pe nimeni.

MIHAIL (Neglijent.): Doctorul nu-i aici. Așteptați-l în sala de primiri.

DOCTORUL: Eu sunt doctorul!

MIHAIL: De când ați devenit doctor?

DOCTORUL: Asta am fost mereu. Și voi fi doctor până nu iau razna. Fapt care, datorită

dumitale, se va întâmpla curând. Iar acum plecați și nu mă mai deranjați. Trebuie să scriu… (Se

oprește.) Naiba să mă ia, dacă știu ce trebuie să scriu.

MIHAIL: Istoria bolii mele.

DOCTORUL: Corect. De unde știi?

MIHAIL: Am zis și eu…

DOCTORUL: Atunci, bine, treceți în sala de primiri și stați liniștit acolo.

 

MIHAIL se îndreaptă spre ieșire, dar se oprește.

 

MIHAIL (Timid.): Doctore…

DOCTORUL (Se apucă de cap.): Ei, ce mai e?

MIHAIL: Știți, de fapt, care-i cea mai importantă problemă la mine?

DOCTORUL: Lipsa memoriei.

MIHAIL: Nicidecum. Lipsa banilor.

DOCTORUL: Chestia asta-i valabilă pentru toți.

MIHAIL: Dar la mine e deosebită. (Pe neașteptate.) Împrumutați-mă cu niște bani.

DOCTORUL: Te-aș împrumuta, dar ai să uiți să-i dai înapoi.

MIHAIL: Nu uit. Voi scrie un bilet. Cel mult, banii îi va înapoia soția mea.

DOCTORUL: Care din cele două?

MIHAIL (Intim): Puneți-vă în situația mea.

DOCTORUL: Eu m-aș pune cu multă plăcere, dar nu știu în ce constă.

MIHAIL: Oare nu sunt situații când un bărbat are două neveste?

DOCTORUL (Cu interes deosebit.): Dar dumneata chiar ai două?

MIHAIL: După mine, numai una

DOCTORUL: Care anume?

MIHAIL (Șovăind.): Nu știu.

DOCTORUL: Nu înțeleg nimic.

MIHAIL: Nici eu. Doctore, am mare nevoie de bani. E o chestiune de viață și de moarte. Împrumutați-mă. Vi-i voi înapoia chiar azi.

DOCTORUL: De câți bani ai nevoie.

MIHAIL: Măcar o mie. Euro.

DOCTORUL: ”Măcar”.

MIHAIL: Dacă aveți probleme cu o mie, împrumutați-mi două.

DOCTORUL: Ca să scap de dumneata, ți-aș da și trei.

MIHAIL (Încântat.): Pot lua și patru.

DOCTORUL: Patru nu ți-i dau. Nici trei. Dar cu o mie te pot împrumuta. Cu condiția să nu te

mai văd pe aici.

MIHAIL: Se aprobă.

 

DOCTORUL scoate banii solicitați, iar MIHAIL le apucă bucuros și se grăbește spre ieșire. DOCTORUL revine la calculator. Muncește în zadar. Intră MARINA.

 

MARINA (Îngrijorată): Unde-i Mihail?

DOCTORUL: Trebuie să fie undeva pe aici. Am sta de vorbă cu el adineauri.

MARINA: Aveți o înfățișare tristă. S-a întâmplat ceva?

DOCTORUL: Am picat într-o situație al naibii de neplăcută.

MARINA: Povestiți-mi despre ce-i vorba. Poate vă pot ajuta cu ceva.

DOCTORUL: Nu, nu aveți cum. Mi se cere istoria bolii, ori eu – împușcați-mă, dar nu-mi aduc

aminte s-o fi scris.

MARINA: Atunci n-aveți decât să scrieți una nouă. Care-i problema? Oare merită să vă

tulburați pentru atât?

DOCTORUL: Dar e imposibil s-o fac astfel, încât să fie începută, chipurile, acum doi ani. Căci

calculatorul fixează în mod automat data deschiderii fișierului. Și apoi, nu cred că vă pricepeți

la așa ceva.

MARINA: Și în asta constă întreaga tevatura?

DOCTORUL: Sub aspect tehnic, da. Despre mustrări de conștiință și cinste profesională nu

mai vorbesc. Acestea nu mai interesează pe nimeni în vremurile noastre.

MARINA: Mi se pare că vă pot, totuși, ajuta.

DOCTORUL: Cum?

MARINA: Oare nu v-am spus că specialitatea mea este programatoare?

DOCTORUL: Dumneavoastră – programatoare?

MARINA: Iar chestiunea tehnică de care vorbiți este un fleac din punctul de vedere al

programatorului. Așezați-vă alături.

 

MARINA  și DOCTORUL se așază alături la calculator. Degetele MARINEI  bat repede pe claviatura calculatorului.

 

MARINA: Priviți… Deschidem fișierul cu istoria bolii lui Mihail… Calculatorul ne indică că

 el a fost creat astăzi. Corect?

DOCTORUL: Corect.

MARINA: Acum facem o mică corectură… (Acționează pe claviatură.) Acum priviți – când a

fost creat fișierul?

DOCTORUL (Se uită pe calculator.): Acum doi ani. De necrezut! Cum de v-a ieșit?

MARINA (Îl citează pe DOCTOR cu glas aproape ironic.): Cunoaștere și muncă.

DOCTORUL: Nu știu cum să vă mulțumesc!

MARINA: Nu trebuie să-mi mulțumiți. Dimpotrivă. (Șovăind.) Vreau să vă spun un lucru

foarte important… (Tace.)

DOCTORUL: Ei, de ce ați tăcut?

MARINA: E greu să mă decid. Totuși, vă voi spune.

 

Intră  BĂRBATUL. MARINA tace. Este cuprinsă de neliniște sufletească.

 

BĂRBATUL: În sfârșit am reușit să vă găsesc.

MARINA: M-ați urmărit?

BĂRBATUL: Da, v-am urmărit. (Către DOCTOR. Tonul lui este suficient de aspru.) Vă rog,

lăsați-ne singuri.

 

DOCTORUL se uită interogativ la MARINA. Aceasta dă din cap. DOCTORUL iese. BĂRBATUL  ezită, neștiind cum să înceapă o discuție importantă.

 

BĂRBATUL: Pentru ce mi-ai ascuns că ești căsătorită?

MARINA: Nu ți-am ascuns nimic.

BĂRBATUL: Dar niciodată nu ai pomenit despre aceasta.

MARINA: Consideri că o femeie trebuie să anunțe prin ziare, la radio ori televiziune că este

căsătorită? Sau că nu este căsătorită?

BĂRBATUL: Ești o femeie primejdioasă.

MARINA: Mulțumesc pentru compliment. Ai venit aici pentru a clarifica chestiuni personale?

BĂRBATUL: Nu. Subiectul discuției noastre va fi cu mult mai serios.

MARINA: Atunci, te ascult.

BĂRBATUL: Ai sustras de la bancă o sumă considerabilă. Este adevărat, banii au fost

transferați în alt cont, dar ți-e bine știut ce consecințe are acest fapt.

MARINA: Închisoarea.

BĂRBATUL: Absolut adevărat. Erai considerată o angajată exemplară. La drept vorbind, sunt

și acum impresionat de măiestria cu care a fost efectuată respectiva combinație. Doi ani i-au

trebuit băncii să observe cum un rând banal din programul calculatorului putea să producă

sustragerea banilor.

MARINA: Va trebui să se dovedească că rândul cu pricina a fost introdus de mine.

BĂRBATUL: Experții o vor dovedi.

MARINA: Nu se știe cine are mai multă experiență: eu ori experții. Ce dorești, de fapt?

BĂRBATUL: Înapoiază banii și banca nu te va da în judecată.

MARINA: Pentru ce atâta generozitate? Poate din aceea că nu–ți sunt cu totul indiferentă?

BĂRBATUL: Într-adevăr, nu-mi ești indiferentă, însă, în cazul de față, am în vedere numai

considerente strict comerciale. Banca nu are nevoie să se știe de către publicul larg că angajații

ei sustrag banii depunătorilor. Se va ajunge la pierderea miilor de clienți și a milioanelor de

dolari. Din aceste considerente, banca este interesată să aplaneze situația apărută.

MARINA: Când trebuie să înapoiez banii?

BĂRBATUL: Astăzi. În caz contrar, mâine vei fi arestată.

MARINA: Astăzi nu pot. De fapt, nici mâine. Și nici poimâine.

BĂRBATUL: De ce?

MARINA: Pentru că bani nu sunt. Și nici nu vor fi.

BĂRBATUL: Bine. Ți-am spus ce trebuie să-ți spun. Gândește-te. Ți-a mai rămas puțin timp.

(Se ridică, merge spre ieșire; se oprește. Tonul i se schimbă.) Marina, știi bine, cât de mult țin

la tine.

MARINA: O știu.

BĂRBATUL: De ce ai făcut asta?

MARINA: Pentru că… Pentru că am făcut-o.

BĂRBATUL: Atunci unde sunt banii?

MARINA: I-am sustras nu pentru mine.

BĂRBATUL: Am bănuit. Atunci să stea în închisoare acel bărbat. La urma urmelor, banii i-a

însușit chiar el, iar dumneata nu ești vinovată, sub aspect formal. Rândul acela din programul

calculatorului se poate explica printr-o eroare tehnică. Ce spui?

MARINA (Tăcută.): Dă-mi timp de gândire.

 

BĂRBATUL iese. Intră  DOCTORUL.

 

DOCTORUL: Cine era bărbatul acela?

MARINA: Vice-președintele băncii.

DOCTORUL: Și ce voia?

MARINA: N-are importanță. Doctore, aș dori să vă fac o mărturisire.

DOCTORUL (Încercare glumeață.): Sper, de dragoste?

MARINA: Nu, pur și simplu o mărturisire. (Tace.)

DOCTORUL: Și mai înainte doreai să-mi spui ceva foarte important, însă venirea acestui

bărbat a încurcat.

MARINA: Așa e.

DOCTORUL: Atunci recunoaște, odată pentru întotdeauna!

MARINA: Veți începe să mă bănuiți.

DOCTORUL: Prostii.(Însă, cum MARINA tace, el continuă.) Dacă dumneata nu te hotărăști

 să recunoști, atunci dă-mi voie s-o fac eu. Ești o femeie pe care visam demult s-o întâlnesc.

Dacă nu erai măritată, ți-aș fi făcut propunerea de căsătorie. Numai să nu râzi de mine.

MARINA: Îmi vine să plâng, nu să râd.

DOCTORUL: Gândește-te numai: dacă nu se va reuși tratarea soțului dumitale, tot va trebui să

te desparți de el. Și atunci mă voi preocupa și de el, și de dumneata. Sunt un om cu stare și mă

voi strădui să te fac fericită. Și, lucru cel mai important: țin mult la dumneata.

MARINA: Într-adevăr, este cel mai important lucru.

DOCTORUL: Iar acum să te aud, ce voiai să-mi spui.

MARINA: Acum îmi vine și mai greu s-o spun. Vorba e că…

 

Intră JANNA. Neașteptând s-o vadă pe MARINA  în cabinetul DOCTORULUI, rămâne complet nedumerită.

 

MARINA: De ce stai? Ia loc.

DOCTORUL (Mirat.): Vă cunoașteți?

MARINA: După cum vedeți.

DOCTORUL: Nu înțeleg nimic.

MARINA: Acuși vă explicăm totul. Doar să ne permiteți să vorbim mai întâi una cu cealaltă.

Vă vom chema.

 

Pauza. DOCTORUL iese.

 

MARINA: A ieșit totul în vileag. Banca cere banii înapoi.

JANNA (Ea e uluită.):  Deja?

MARINA: Cândva trebuia să se întâmple și asta.

JANNA: Și totuși, așa, pe neașteptate. Și atât de dur. (Încearcă să pună stăpânire pe sine.)

Trebuie să ducem neapărat până la capăt combinația cu doctorul.

MARINA: Eu nu vreau.

JANNA: De ce?

MARINA: Dă-ți seama, ce roluri ingrate jucăm noi două. Poți avea vreo considerație pentru

tine după toate acestea.

JANNA: Mai bine să nu ai nicio considerație în libertate, decât plină de considerație în închisoare.

MARINA: Suntem într-o situație mizerabilă.

JANNA: Nu luptăm decât pentru noi înșine.

MARINA: Și prin asta îl ducem la pieire și pe doctor.

JANNA: Nu te înțeleg. Te-ai îndrăgostit cumva de el?

MARINA: Și dacă ar fi așa, ce-i în asta?

JANNA: Este, că de la o anumită vârstă, femeile nu se mai îndrăgostesc.

MARINA: Femeile nu au vârsta de care spui.

JANNA: Nu-ți pierde mințile. Oricum nu avem altă ieșire.

MARINA: Ieșire există: să recunoaștem totul.

JANNA: Și să distrugem viețile noastre.

MARINA: Nu te îngrijora, iau totul asupra mea.

JANNA: Nu confunda eroismul cu prostia.

MARINA: Este un calcul. (Pe voce joasă.) Gândește-te singură. Dacă vom izbuti în planul

nostru, atunci, cel mult, vom fi închiși toți patru: noi trei pentru escrocherie, iar doctorul pentru

istoria fictivă a bolii. Iar în cazul recunoașterii, voi fi închisă numai eu, iar voi rămâneți în

libertate. Ca să nu spun că voi aveți copii, pe când eu sunt singură. Nemaivorbind de conștiința

curată.

JANNA (După o oarecare șovăială.): Mă rog, ai dreptate. (Plânge.) Ce om de nimic pot să fiu: prostiile le-am făcut împreună, iar belele le suporți numai tu. Iartă-mă. (O îmbrățișează pe MARINA.)

 

Ambele femei plâng una pe umerii celeilalte.

 

MARINA: Ce facem, chemăm doctorul?

JANNA: Cheamă-l, dacă vrei.

MARINA (MARINA se apropie de ușă și-l cheamă pe DOCTOR.): Puteți veni.

 

DOCTORUL revine în cabinet. Femeile își șterg lacrimile.

 

MARINA: Ei, tot nu înțelegeți nimic?

DOCTORUL: Cu desăvârșire nimic.

MARINA: Acum vă vom explica totul. Treaba stă în aceea că… (Către JANNA.) Povestește-i

mai bine tu.

JANNA: Bine.  (Către DOCTOR.) Luați-vă, mai întâi, picăturile. Și așezați-vă.

 

DOCTORUL, ascultător, ia picăturile.

 

JANNA: Să începem prin a spune cine e fiecare. Eu sunt soția lui Mihail. El este soțul meu.

Marina este sora lui, iar el este fratele ei. Este clar?

DOCTORUL (Dezorientat.): ”El este soțul meu. Marina este sora lui…” (Se înseninează.) Păi asta-i minunat! Asta schimbă total problema! Îl vindecăm și atunci…

JANNA: Așteptați nițel. El nu are nevoie de tratament, fiindcă este sănătos tun.

DOCTORUL: Permiteți-mi, dar pierderea memoriei…

JANNA: Simpla simulare. El are o memorie remarcabilă. Doar nu degeaba este considerat cel

mai bun cartofor din oraș.

DOCTORUL: Atunci de ce v-ați…

JANNA (Pe ton de avocat.): Doctore, dacă ne veți pune tot felul de întrebări, nu vom termina

niciodată.

DOCTORUL: Scuzați-mă.

JANNA: Acum ascultați-mă cu atenție. Acum doi ani, Mihail pierde la cazinou o sumă con-

siderabilă de bani. El o imploră pe Marina să-i procure această sumă și-i promite că o va îna-

poia cât se poate de repede. În caz contrar, spunea el, poate fi împușcat. Marina îi face rost de

bani de la bancă, iar eu, din păcate, n-am împiedicat-o să săvârșească acest pas. Mă temeam

pentru soț și copii.

DOCTORUL: Și ce a mai urmat?

JANNA: Mihail, în loc să înapoieze banii, îi joacă la cărți și pierde din nou. Datoria s-a dublat.

El iarăși dă fuga la soră-sa și o imploră să-l scoată din încurcătură. Marina își iubește fratele

până la pierderea minților și cedează. Și astfel, încet-încet ne scufundăm într-o prăpastie, din

care nu mai putem ieși. Nu vă puteți imagina cât e de greu să știi că soțul este cartofor, că se

prăbușește necontenit, trăgând după el și întreaga lui familie… Să-l  iubești, să vrei să-l salvezi

și să nu fii în stare să schimbi nimic…

DOCTORUL: Așa… Dar ce legătură am eu în toată această istorie?

JANNA (Fâstâcindu-se): Cinstit vorbind, partea această chiar că este cu totul neplăcut de

povestit, dar nu poți lăsa cântecul fără text. Apelare la dumneavoastră e deja ideea mea.

DOCTORUL: Și în ce constă această idee?

JANNA: Noi înțelegeam că vom fi descoperiți din clipă în clipă și atunci mi-a apărut ideea de

a face astfel încât Mihail să fie considerat iresponsabil. În asemenea ipostază el poate scăpa și

de judecată și de sentință. Or, pentru aceasta, ne trebuia încheierea unui medic cu autoritate și

pe deplin corect. Asemenea dumneavoastră…

DOCTORUL: Ah, iată în ce constă toată chestia…

JANNA: Înțelegeam, de asemenea, că pe cale obișnuită nu aveam cum să obținem de la

dumneavoastră o scrisoare medicală fictivă, împreună cu istoria bolii.

DOCTORUL: Ați înțeles corect.

JANNA: De aceea m-am gândit să declanșez asupra dumneavoastră un atac masiv pentru a vă

dezarma total și, în acest mod, să obțin tot ce-mi trebuia. Am învățat după un ghid medical

simptomele bolii și toți trei ne-am implicat în această înscenare.(Pe ton de pocăință) Recunosc,

a fost ceva prostesc, incorect și dur. Ne pare foarte rău.

 

În tot acest timp, MARINA stătea tăcută, lăsându-și capul.

 

DOCTORUL: Și mai departe?

JANNA:  Nimic. Ce a fost a fost.

DOCTORUL: Marina, asta voiai să-mi recunoști?

MARINA (Cu capul lăsat): Da.

JANNA: Acum ne puteți goni. De altfel, vom pleca singuri. Nu cerem iertare – n-o merităm.

(O ia pe MARINA  de mână și se îndreaptă cu ea spre ieșire.)

DOCTORUL: Stați puțin. (Foarte bucuros.) Credeți că m-ați necăjit, în realitate m-ați bucurat foarte mult.

JANNA: Cu ce?

DOCTORUL (I-a revenit optimismul și încrederea în sine.): În primul rând, prin aceea că ați recunoscut, luând, în acest fel, vina de pe voi. În al doilea rând, doar cu zece minute în urmă mă socoteam căzut în marasmul scleroticului, iar acum m-am convins că sunt sănătos. Iar cel mai important dintre toate, se pare că Marina nu este căsătorită, ci femeie liberă!

JANNA: Da, este liberă. Dacă nu luăm în considerație că va fi închisă pentru opt ani.

DOCTORUL (Speriat.): Cum așa ”pentru opt ani”? (Către MARINA.) Adevărat?

 

MARINA dă din umeri în tăcere.

 

JANNA: Mâine va fi arestată.

DOCTORUL: Nu voi permite așa ceva!

JANNA: Și ce puteți să faceți?

DOCTORUL: Încă nu știu, dar asta nu voi permite! Voi protesta! Eu… Vă voi da o încheiere privind iresponsabilitatea voastră. La toți trei. Și mie însumi, pentru orice caz.

JANNA: Doctore, fiți serios. Banca solicită înapoierea imediată a banilor.

DOCTORUL: Cine solicită? Acest vice-președinte, care seamănă cu un copoi? Chemați-l la mine. Eu voi rezolva chestiunea aceasta.

JANNA: Doctore, este imposibil.

DOCTORUL: Fleacuri. Chemați-l pe bancherul vostru.

 

JANNA  și MARINA schimbă privirile între ele. MARINA  iese.

 

JANNA: Cum aveți de gând să rezolvați chestiunea cu banca?

DOCTORUL: Foarte simplu. Îi voi plăti acești bani parșivi.

JANNA: Nu vă puteți da seama despre ce sumă este vorba.

DOCTORUL: Dar pe mine nici nu mă interesează acest aspect.

JANNA: Mă tem că nu vor ajunge banii din portofelul dumneavoastră

DOCTORUL: Nu te teme. Sunt un om foarte bogat

JANNA: Și de ce sunteți atât de încântat să vă lipsiți de bani pentru niște oameni, care, între altele, v-au și înșelat? Chiar nu aveți nevoie de bani?

DOCTORUL: Dar la ce mi-ar folosi? Ca și toți oameni bogați, urmez o dietă și nu consum nimic gras, sărat, cu gust aspru, scump și savuros. Iar restul timpului muncesc.

 

Intră MARINA și VICE-PREȘEDINTELE. DOCTORUL i se adresează acestuia.

 

DOCTORUL: Dragul meu, oare e posibil ca pentru niște bani s-o urmărești pe o femeie atât de fermecătoare?

VICE-PREȘEDINTE: Banii sunt, desigur, un fleac. În viață sunt lucruri cu mult mai importante: iubirea, frumusețea, sănătatea, bunătatea…

DOCTORUL: Chiar astea.

VICE-PREȘEDINTE: Pe de altă parte, dacă banii sunt cu adevărat un fleac, atunci de ce să nu-i înapoiezi?

DOCTORUL: Pentru că fratele ei i-a pierdut la cazinou Ea nu are nici un bănuț.

VICE-PREȘEDINTE (Către MARINA): E adevărat?

 

MARINA  nu răspunde.

 

VICE-PREȘEDINTE: De ce nu mi-ai spus până acum?

MARINA: Cu ce ar schimba lucrurile?

VICE-PREȘEDINTE: Într-adevăr, nimic. Dar acum măcar înțeleg atitudinea dumitale. Cu toate acestea, banii oricum trebuie înapoiați.

DOCTORUL: Spuneți, câți? (Scoate portofelul.)

VICE-PREȘEDINTE: O nimica toată, s-ar putea spune chiar ridicolă, niște mărunțișuri de care nici nu merită să vorbim.

DOCTORUL: Ați putea spune o cifră de referință

VICE-PREȘEDINTE: Două milioane euro.

DOCTORUL: Două milioane euro?

VICE-PREȘEDINTE: Undeva în jurul acestei sume. După cum înțelegeți, pentru o bancă nu poate fi chiar o pierdere. Cu mult mai serios este faptul sustragerii și escrocheriei. Credeți-mă, îmi va fi foarte greu să mușamalizez acest caz.

DOCTORUL: Înțeleg și apreciez mult. (Pune portofelul la locul lui. Către MARINA.) Draga mea, mă tem că nu pot înapoia băncii o sumă atât de neînsemnată. Și oare cum a reușit fratele dumitale să piardă la cărți o asemenea grămadă de bani?

MARINA (Răsuflând din greu.): În cazinou poți pierde acești bani într-o jumătate de oră.

DOCTORUL: Dar dumneata singură mi-ai spus că el ar fi cel mai bun jucător la cărți!

MARINA: La cărți, nu la ruletă. Iar Mihail, spre necazul nostru, e pătimaș.

JANNA (îngrijorată.): Că veni vorba, unde-o fi acum?

MARINA: Într-adevăr, unde e Mihail? (Se uită în jur îngrijorată.) Uită-te, poate e în sala de primiri.

 

JANNA iese grăbită și se întoarce. Pe chipul ei se vede panica.

 

JANNA: Nu-i în sală.

MARINA (Cu glas coborât.): Iar l-am scăpat.

DOCTORUL: Nu înțeleg de ce vă preocupați atâta pentru el? Doar spuneți că el e absolut sănătos!

JANNA: Da, el e sănătos, însă…

DOCTORUL: Însă, ce?

MARINA: Înțelegeți, el se frământă foarte mult pentru faptul că, din cauza lui, noi două am intrat în belea.

DOCTORUL: Și ce-i cu asta?

MARINA: Îl stăpânește o manie – să joace pe toți bani. Și cu cât joacă mai mult, cu atât pierde mai mult. De aceea, în ultimul timp ne străduim să nu-l scăpăm din vedere.

JANNA: Marina, liniștește-te. El nu poate fi la cazinou. Căci acum nu are pe ce juca. I-am luat toți banii, până și banii de mărunțiș.

DOCTORUL: Hm… Mă tem că am săvârșit o boroboață.

 

Femeile se uită interogativ la DOCTOR. Acesta recunoaște cu mâhnire.

 

DOCTORUL: L-am împrumutat cu niște bani.

JANNA: Cât i-ați dat?

DOCTORUL:  O mie de euro.

JANNA: Ați înnebunit!

DOCTORUL: Da, de azi dimineața.

 

Sună telefonul mobil. MARINA  scoate telefonul din poșetă.

 

MARINA: Alo! Da, dragul nostru. Unde ești? (Ascultă mult timp. Toți cei din jur o urmăresc cu încordare. Pe chipul ei se vede, pe rând, când spaima, când speranța, când dezamăgire, când bucuria. Aceleași schimbări se pot citi și pe fețele celor care o ascultă. MARINA încheie discuția la telefon.)

JANNA: Ei, ce mai e?

MARINA: Firește, luând banii, s-a dus imediat la cazinou.

JANNA ( Își pierde cumpătul.): Știam eu.

MARINA (Cu voce solemnă.): Dar după aceea a câștigat două milioane de euro! El a chemat deja un taxi și vine cu banii aici.

 

Jubilare generală.

 

JANNA (O îmbrățișează pe MARINA.): Ce fericire pe noi! (Către VICE-PREȘEDINTE.) Chiar vă vom înapoia banii.

VICE-PREȘEDINTE: Credeți-mă, sunt bucuros de acest fapt mai mult decât oricine. Scandal la bancă, Marina pe scaunul învinuiților, titlurile din ziare… Toate acestea m-ar fi scos din minți.

DOCTORUL: Totul e bine, când se termină cu bine. Vă propun să bem șampanie pentru această ocazie! (Desfundă o sticlă și toarnă în pahare.)

MARINA: Pentru fericire!

 

Intră MIHAIL, cu o mică valiză în mână. Este întâmpinat cu valul de salutări și urări.

 

DOCTORUL: Te salut, dragul meu. Este adevărat, ar fi trebuit să ți se smulgă capul, însă cei victorioși nu sunt judecați. De dragul surorii dumitale, te iert.

JANNA (Își îmbrățișează soțul.): Dacă ai ști prin câte am trecut noi două.

MARINA: Dă-i-le înapoi  (Face semn spre bancher.) acești bani nesuferiți.

MIHAIL (Cu jenă.): Care bani?

MARINA: Cei pe care i-ai câștigat. Unde sunt? În valiză?

 

MIHAIL tace vinovat. Mișcată de bănuiala neașteptată, MARINA deschide valiza dintr-o suflare. Aceasta este goală.

 

MARINA: Ce înseamnă toată acestea? Tu n-ai câștigat nimic?

MIHAIL:  Ba, am câștigat. Am câștigat două milioane. Îți imaginezi, două milioane!

MARINA (Răsuflă ușurată.): Ei, atunci înapoiază-i băncii.

MIHAIL: Crede-mă, eu i-am pus în valiză, am chemat un taxi și ți-am dat un telefon. Iar apoi m-am gândit: dacă tot mi-a mers astăzi așa de bine, ce ar fi dacă i-aș pune din nou la ruletă. Nu doar pentru a întoarce datoria, dar să ne asigurăm și noi pe viitor.

JANNA: Și i-ai pierdut pe toți?

MIHAIL: Nu, nu pe toți.

JANNA (Răsuflă ușurată.): Slavă Ție, Doamne!

MIHAIL: Nu pe toți, ci de două ori mai mult. (Tace.)

VICE-PREȘEDINTE: Care-i acum suma datoriei?

MIHAIL (Fâstâcindu-se.): Patru milioane.

 

Toți sunt uluiți. MARINA cade fără puteri pe scaun. DOCTORUL bea un alt pahar cu coniac. VICE-PREȘEDINTELE  se apucă cu mâinile de cap. 

 

JANNA: Mai bine nu te-ai mai întoarce.

MIHAIL: Dar am soluția de ieșire!

JANNA (Obosită.): Care?

MIHAIL:  Dați-mi încă o mie și veți avea banii înapoi! Vă jur!

 

Toți tac. Primul care-și revine din șoc este DOCTORUL.

 

DOCTORUL: Spune-mi, Mihail, ție nu ți-e rușine să duci asemenea viață?

MIHAIL: Dar ce fel de viață ați dori s-o duc? Viață, în care ziua de azi este asemenea celei de ieri, iar ziua de ieri asemenea celei de azi? Să socotesc fiecare rublă și să economisesc fiecare copeică? Nu-i mai bine să riști și să-i pui pe toți la bătaie?

DOCTORUL: Dar dacă pierzi? Intri la închisoare?

MIHAIL:  Ce să-i faci? Cu cât e mai cenușie închisoarea decât o viață fără riscuri, fără scântei, fără ghidușii, fără picanterii?

 

DOCTORUL scoate încet portofelul, din care scoate banii. MIHAIL întinde bucuros mâna spre el, însă  DOCOTURL o îndepărtează și se adresează MARINEI.

 

DOCTORUL: Să i le dau?

MARINA (Cu voce istovită.): Cum doriți. Să fii datoria de două, patru, opt, șaisprezece milioane – care mai e diferența? Oricum înseamnă închisoare.

DOCTORUL: Se pare că altă ieșire nu există. Dar dacă va reuși?

 

MIHAIL smulge portofelul din mâna DOCTORULUI.

 

MIHAIL: Mă voi întoarce repede și totul va fi bine! Veți vedea curând! Eu voi câștiga! Voi câștiga obligatoriu!

 

MIHAIL se îndreaptă bucuros spre ieșire. Cei rămași se uită cu dezamăgire. Femeile, mâhnite, se uită la bărbați. VICE-PREȘEDINTELE dă din umeri și se uită într-o parte. DOCTORUL dă din mâini ca și cum n-ar fi în stare să schimbe ceva. Finalul spectacolului. Se aude muzica salutărilor – puțin răsunătoare. Cei patru actori, cu fețe amărâte, ies spre închinare în fața publicului, după care ies în culise. Tocmi atunci pe scenă irupe luminosul MIHAIL. El arată publicului valiza, plină cu banii abia câștigați și începe să danseze. Restul participanților la spectacol se grăbesc să iasă pe scenă; îl îmbrățișează cu bucurie pe MIHAIL, și apoi se îmbrățișează între ei. Acum și muzica răsună vesel și pe tonalitate majoră.

 

 

 

SFÂRȘIT

 

 

 

 

Traducere în limba română: decembrie 2021